Saghin Sabrina
Nu eram sigur dacă îmi pierd mințile sau dacă ceva mai întunecat mă bântuia. Când m-am întors de la cimitir, florile pe care le-am pus pe mormântul soției mele mă așteptau într-o vază din bucătărie. Inima mi s-a strâns, iar mintea mi-a fost invadată de gânduri contradictorii. Timp de cinci ani am plâns pierderea Iuliei, soția mea, dar niciodată nu mi-am imaginat că voi trăi un asemenea moment.
Trandafirii pe care îi alesesem cu grijă, albi, proaspeți, exact ca în ziua nunții noastre, erau acum în fața mea, în bucătăria casei noastre. Era un lucru imposibil, o ruptură între realitate și fantezie. Și totuși, erau acolo. Cu mâinile tremurânde, am atins petalele moi, iar o senzație de neliniște m-a cuprins. Cum era posibil? Îmi juca mintea feste? Sau era un mesaj dincolo de moarte?
Florile pe care i le-am dus la mormânt soției, erau în vaza din bucătărie
Durerea pierderii nu trece niciodată cu adevărat. Încă îmi amintesc noaptea în care Iulia a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Accidentul a fost tragic și neașteptat, iar viața mea s-a transformat într-un abis al regretului și vinovăției. Fiica noastră, Andreea, avea doar treisprezece ani atunci. Între timp, a crescut, a devenit o tânără tăcută, care purta în privire o greutate nevăzută.
De fiecare dată, la aniversarea morții Iuliei, mergeam la cimitir și îi duceam trandafiri albi. Era ritualul meu de doliu, un mod de a-mi păstra promisiunea că nu o voi uita niciodată. Anul acesta, nimic nu părea diferit. Am cumpărat trandafirii de la florăria unde mergeam mereu, iar florăreasa, care mă cunoștea deja, mi-a oferit un zâmbet trist și un buchet impecabil. Am ajuns la cimitir, am așezat florile pe piatra funerară și am rămas acolo câteva minute, vorbind în șoaptă, ca și cum Iulia mă putea auzi. Apoi, cu un oftat adânc, am plecat spre casă, convins că nimic nu se putea schimba.
Dar când am ajuns și am intrat în bucătărie, am rămas împietrit. Pe masă, într-o vază elegantă, stăteau trandafirii mei. Exact aceiași trandafiri. Picăturile de rouă încă mai străluceau pe petale, semn că fuseseră luați de la cimitir cu doar câteva momente înainte. Am simțit cum o frică irațională pune stăpânire pe mine. Mi-am strigat fiica, dar casa era goală. Andreea nu se întorsese încă de la prietenii ei. Deci, cine adusese florile?
Secrete, adevăruri ascunse și confruntarea finală
Am plecat imediat înapoi la cimitir, simțind nevoia să verific cu ochii mei. Andreea a insistat să vină cu mine, văzând panica din ochii mei. Când am ajuns, spațiul unde lăsasem florile era gol. Nici urmă de trandafiri. Îi lăsasem acolo cu siguranță. Andreea s-a uitat la mine, îngrijorată. „Tata, poate i-a luat cineva. Poate e doar o coincidență.” Dar în adâncul sufletului, știam că nu era.
Când ne-am întors acasă, florile erau încă acolo, așezate cu grijă în vază. Dar lângă ele era ceva ce nu observasem înainte: un bilet mic, împăturit. Cu mâinile tremurânde, l-am deschis și inima mi s-a oprit pentru o clipă. Scrisul era al Iuliei.
„Știu adevărul și te iert. Dar este timpul să înfrunți ceea ce ai ascuns.”
Andreea mi-a smuls biletul din mână și l-a citit cu voce tare. O tăcere grea s-a lăsat între noi.
„Tata… ce adevăr?”
Am simțit că mă sufoc. Privirea fiicei mele mă ardea, iar greutatea a cinci ani de minciuni mă zdrobea. „În noaptea accidentului… am avut o ceartă. Mare. Mama ta a aflat că am avut o aventură.”
Fața Andreei s-a înăsprit, ochii ei mari plini de furie și durere. „Ai înșelat-o pe mama?!”
Am dat din cap, rușinea arzându-mi sufletul. „Da. Și a plecat în acea noapte, supărată. Eu am lăsat-o să plece. Și… nu s-a mai întors.”
Un șoc s-a așternut pe chipul fiicei mele. Dar apoi, ceva și mai tulburător s-a întâmplat. A zâmbit trist și a spus: „Știam, tata.”
M-am încremenit. „Ce? Cum?”
„Mama mi-a spus înainte să plece. Și după ce a murit, am găsit jurnalul ei. Știam tot timpul.”
M-am prăbușit pe scaun, simțindu-mă mai mic ca niciodată. „Atunci florile, biletul…?”
Andreea a ridicat bărbia, iar pentru prima dată în cinci ani, am văzut furia ei clară. „Te-am urmărit la cimitir și am luat florile. Am vrut să știi că nu poți scăpa de adevăr. Am scris biletul încercând să imit scrisul mamei, pentru că aveam nevoie să aud adevărul de la tine.”
Camera se învârtea în jurul meu. „De ce acum?”
Andreea și-a îndreptat privirea spre calendar. „Pentru că azi sunt cinci ani. Și pentru că m-am săturat să te văd prefăcându-te că ești victima.”
Am închis ochii, dar adevărul era acolo, crud și neiertător. „Mama te-a iertat, tata,” a șoptit Andreea. „Dar eu nu știu dacă pot.”
Apoi a ieșit, lăsându-mă singur cu trandafirii. Am trecut degetele peste petalele moi, iar lacrimile au început să curgă. Unele răni nu se vindecă niciodată cu adevărat. Ele așteaptă, ascunse, până când adevărul le forțează să iasă la lumină.
