Vanatoru Andreea
Irina își privi telefonul cu o expresie îngrijorată. Bateria era aproape descărcată, iar încărcătorul ei obișnuit lipsea. Căutase peste tot prin birou, verificase fiecare sertar. Problema era că aștepta un apel extrem de important de la partenerul companiei cu care colabora de ani buni. Această convorbire urma să stabilească detaliile finale ale unui contract major, de care depindea viitorul unui proiect ambițios. Așa că a decis să meargă la casa mamei sale, care era în apropiere.
Apartamentul era într-o dezordine totală. Mobilierul fusese răsturnat, iar conținutul sertarelor era împrăștiat pe podea. În mijlocul acestui haos, pe parchetul din sufragerie, se distingea un cerc perfect trasat cu o substanță de un roșu întunecat. Irina încremeni în pragul ușii, simțind cum inima îi bubuie în piept.
„Mamă?”, strigă ea cu voce tremurândă, dar liniștea apăsătoare fu singurul răspuns.
Cu mâinile tremurânde, Irina scoase telefonul și tastă numărul de urgență. Însă, chiar înainte de a apăsa pentru a suna, privirea i se opri pe ceva care o făcu să înghețe din nou. Pe peretele din dreapta, cu aceeași substanță roșie, era scris un mesaj tulburător: „Secretul familiei Popescu nu mai este ascuns.”
Familia Popescu – numele de fată al mamei sale, un nume pe care Irina nu-l mai auzise rostit de ani de zile. Ce secret? Ce putea să însemne asta?
Evită cioburile și obiectele împrăștiate în apartament
Pășind cu grijă prin apartament, evită cioburile și obiectele împrăștiate. Dormitorul mamei era la fel de devastat, dar patul rămăsese neatins, de parcă Margareta nici măcar nu dormise acolo în noaptea precedentă. În baie, totul era intact – fără semne de luptă, fără pete de sânge. Irina simți un fior rece pe șira spinării la acest gând.
În bucătărie, pe masa de lemn, Irina zări un plic sigilat. Nu fusese desfăcut și era adresat Margaretei Mihailovna Popescu. Lipsa timbrului indica faptul că fusese livrat personal. Data poștei arăta că sosise cu două zile în urmă.
Cu mâinile tremurânde, Irina desfăcu plicul. Înăuntru găsi o fotografie veche, îngălbenită de timp. Ilustra o cabană de lemn, ascunsă în mijlocul unei păduri dese. Pe spatele fotografiei, un scris ordonat nota un mesaj tulburător: „Unde totul a început, 1978, Pădurea Neagră.”
Irina privi imaginea cu atenție. Nu recunoștea locul și nu-și amintea ca mama ei să-l fi menționat vreodată.
Lângă fotografie, Irina găsi o cheie veche, acoperită de rugină, legată cu o panglică roșie. Alături, un bilet scris de mână purta un mesaj scurt, dar amenințător: „Vino singură. Știi unde.”
Un fior rece îi trecu prin corp
Un fior rece îi străbătu coloana. Mama ei dispăruse, apartamentul era făcut praf, iar aceste obiecte enigmatice erau singurele indicii pe care le avea. Se prăbuși pe un scaun, încercând să-și adune gândurile. Ar fi trebuit să sune la poliție, dar ceva o oprea. Un instinct adânc, aproape ancestral, îi șoptea că acest „secret al familiei Popescu” era prea periculos pentru a fi împărtășit cu autoritățile.
Telefonul Irinei vibră brusc, făcând-o să tresară. Cu inima bătându-i nebunește, privi ecranul – un mesaj de la un număr necunoscut:
„Știam că vei veni. Nu poliția. Nu încă. Mama ta este în siguranță, deocamdată. Ai 24 de ore să găsești jurnalul. Altfel, secretul va ieși la iveală, iar Margareta va plăti prețul.”
Irina simți cum camera se învârte în jurul ei. Ce jurnal? Ce secret putea fi atât de teribil încât să justifice o răpire?
Cu mâinile tremurânde, formă numărul singurei persoane în care avea încredere deplină – Victor, fratele ei mai mare care locuia în străinătate de peste zece ani. După trei apeluri, Victor răspunse.
„Irina? Ce s-a întâmplat? E totul în regulă?”, Vocea lui era plină de îngrijorare, ca și cum ar fi simțit că ceva nu era în ordine.
Mama ei dispăruse
„Victor…” vocea ei se frânse. „E mama. A dispărut. Apartamentul ei e devastat și… și am găsit un mesaj despre un secret al familiei Popescu. Știi ceva despre asta?”
Liniștea de la celălalt capăt al firului fu atât de lungă încât Irina crezu că apelul se întrerupsese.
„Victor? Ești acolo?”
„Irina, ascultă-mă cu atenție,” vocea lui era acum joasă, gravă. „Nu suna la poliție. Nu spune nimănui. Iau primul avion spre casă. Până atunci, caută în biblioteca mamei. În spatele cărților de Dostoievski este o cutie. Ai nevoie de cifrul 17-08-54. E data nașterii bunicului. În cutie vei găsi o parte din adevăr. Dar, Irina, fii pregătită… ceea ce vei afla va schimba tot ce știi despre familia noastră.”
Apelul se întrerupse brusc, lăsând-o pe Irina împietrită de frică și confuzie. Cum de Victor știa despre acel secret? Și, mai ales, de ce nu-i spusese niciodată nimic?
Cu pași nesiguri, se îndreptă spre biblioteca mamei sale. Pe un raft întreg erau aliniate volumele lui Dostoievski. Le dădu la o parte și descoperi, exact cum sperase, o cutie metalică încastrată în perete, securizată cu un lacăt digital. Introduse cifrul, iar un clic slab confirmă deblocarea.
Un jurnal vechi
Înăuntru, găsi un jurnal vechi, legat în piele, marginile paginilor îngălbenite de timp. Lângă el, o fotografie de familie pe care nu o mai văzuse niciodată. În imagine, bunicul ei – un bărbat despre care știa foarte puțin – stătea alături de alți patru bărbați în fața aceleiași cabane din fotografia descoperită mai devreme. Toți purtau uniforme militare neobișnuite, diferite de cele pe care le recunoștea din manualele de istorie.
Pe spatele fotografiei, un text scris de mână trimise un fior pe șira spinării: „Echipa Negură, 1954-1962.”
Cu inima bătând puternic, Irina deschise jurnalul. Pe prima pagină, scris cu cerneală roșie, se afla un mesaj tulburător: „Jurnalul experimentelor. Codificat de Dr. Mihail Popescu.”
Exact atunci, telefonul Irinei vibră din nou. Același număr necunoscut:
„Ai găsit jurnalul. Acum, vino la cabană. Singură. Ai fotografiile. Știi unde să cauți.”
Irina privi din nou fotografia cu cabana. În colțul din dreapta jos, un indicator metalic era vizibil, având gravat numele locului: „Rezervația Naturală Codrii de Aramă.”
Un loc real, aflat la aproximativ trei ore de mers cu mașina de oraș. Un loc despre care auzise doar în treacăt, dar unde nu ajunsese niciodată.
Strângând jurnalul și fotografiile, Irina luă o decizie rapidă. Trebuia să ajungă acolo, să descopere adevărul și să-și salveze mama. Oricare ar fi fost secretul pe care familia Popescu îl ascundea, era timpul ca acesta să iasă la lumină.
Înainte de a pleca, aruncă o privire finală asupra apartamentului distrus și a cercului perfect desenat pe podea. Abia atunci observă că nu era un cerc, ci o spirală care se învârtea spre centru. Și în mijlocul acesteia, se afla o mică statuetă de bronz, reprezentând un corb cu aripile larg deschise.
Cu un fior de recunoaștere, Irina își aminti că exact același corb de bronz fusese mereu pe biroul bunicului său, în singura fotografie pe care o avea cu el. Coincidență? Nu, nu putea fi.
Cu jurnalul în geantă și hotărârea de a-și salva mama, Irina părăsi apartamentul, încuind ușa în urma ei. Ultimul lucru pe care îl văzu înainte de a pleca fu statueta corbului, care părea că o privește cu ochii săi neînsuflețiți, ca și cum ar fi vrut să-i transmită un avertisment tăcut.
Drumul către Codrii de Aramă abia începea, iar odată cu el, călătoria Irinei spre descoperirea adevăratului secret al familiei Popescu – un secret îngropat adânc de mai bine de șaizeci de ani, care acum amenința să distrugă tot ce ea cunoștea și iubea.
