Georgescu Dragos
Pe 24 februarie, calendarul popular românesc și cel creștin-ortodox se întâlnesc într-o zi cu dublă semnificație. În timp ce spiritualitatea populară îl cinstește pe Dragobete, zeul tinereții, al veseliei și al iubirii, Biserica prăznuiește „Întâia și a doua aflare a Capului Sfântului Proroc Ioan Botezătorul”. Această suprapunere creează un contrast puternic între dimensiunea mitologică a iubirii și dimensiunea profund spirituală a pocăinței și jertfei.
Calendar 24 februarie 2026. Sărbătoare mare mâine. Ce nu ai voie să faci pentru a-ți merge bine tot anul
În calendarul ortodox, greco-catolic și romano-catolic, data de 24 februarie este marcată diferit, însă pentru Biserica Ortodoxă este ziua în care este pomenită aflarea capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului. În tradiția populară, aceeași zi este cunoscută drept Dragobetele, sărbătoarea românească a iubirii, considerată vestitor al primăverii și al reînnoirii timpului.
Sfântul Proroc Ioan Botezătorul a fost cel care a propovăduit în pustia Iordanului pocăința, rugăciunea și postul. El i-a chemat pe oameni la mărturisirea păcatelor și la întoarcerea sinceră către Dumnezeu. În timpul activității sale, Galileea era condusă de Irod Antipa.
Irod Antipa fusese căsătorit cu fiica emirului Arabiei, însă a îndepărtat-o pentru a se căsători cu Irodiada, soția fratelui său Filip. Potrivit scrierilor bisericești, această legătură era una neîngăduită. Sfântul Ioan l-a mustrat public pe Irod pentru această relație, spunându-i: „Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău” (Marcu 6, 18).
Pentru această mustrare, Ioan Botezătorul a fost întemnițat în cetatea Sevastia din Samaria. La ordinul lui Irod, soldații au pătruns în beciurile palatului și i-au tăiat capul în timp ce se ruga. Trupul său a fost luat în taină de ucenici și îngropat, însă capul a fost ascuns de Irodiada într-un loc tainic.
În timpul cruciadelor, în anul 1204, latinii au luat din Constantinopol o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul și l-au dus în Franța, unde a fost așezat într-o biserică din Amiens. Acolo se află și astăzi, potrivit tradiției.
Dragobetele, sărbătoarea iubirii la români
În aceeași zi, spiritualitatea populară îl cinstește pe Dragobete. Sărbătoarea are o tradiție veche și este specifică în special zonelor din sudul țării, precum Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea. În alte regiuni, obiceiul nu a fost prezent în mod constant.
În unele legende, Dragobetele era fiul Babei Dochia. În alte tradiții, provenite din epoca dacică, el era considerat un zeu al dragostei și al reînnoirii naturii. De-a lungul timpului, imaginea sa s-a transformat, iar în folclor a devenit „zânul dragostei”, protector al îndrăgostiților.
Potrivit etnografilor, Dragobetele era perceput ca un zeu pețitor, un naș care oficia în cer nunta animalelor la începutul primăverii. Românii au păstrat această imagine simbolică, iar sărbătoarea a devenit asociată cu logodna păsărilor.
Logodna păsărilor și simbolismul iubirii
Românii numeau Dragobetele și „Logodna păsărilor”, deoarece se credea că în această zi păsările se împerechează și își încep construirea cuiburilor. În lumea satului, această imagine era preluată simbolic de oameni.
Se spunea că păsările care nu se împerecheau în această zi rămâneau stinghere până la anul următor. Aceeași credință era aplicată și tinerilor. Profesorul Ion Ghinoiu menționează în lucrarea „Sărbătorile la români” că sărbătoarea avea rolul de a consolida legăturile între tineri și de a încuraja formarea cuplurilor.
Protector al iubirii, Dragobetele era considerat garantul unei iubiri care durează tot anul, asemenea păsărilor care „se logodesc” la 24 februarie.
Obiceiuri din lumea satului
În dimineața zilei de 24 februarie, tinerii ieșeau din sat spre pădure. Acolo organizau hore, se îmbrățișau și se sărutau, marcând simbolic începutul unui nou ciclu al vieții. Fetele adunau primele flori de primăvară, precum viorelele și tămâioarele.
Florile erau păstrate până la Sânziene, pe 24 iunie, când erau aruncate pe o apă curgătoare. Exista credința că fetele care nu respectau acest obicei rămâneau nelogodite.
În popor circula zicala „Dragobetele sărută fetele!”, expresie care sintetiza spiritul vesel și tineresc al sărbătorii.
Apa din zăpadă și ritualurile de frumusețe
Un alt obicei legat de Dragobete era folosirea zăpezii netopite până la 24 februarie. Fetele și nevestele tinere adunau zăpada, o topeau și păstrau apa pentru a se spăla în anumite zile ale anului, cu credința că aceasta le va păstra frumusețea.
Se considera că sărbătoarea trebuie respectată cu orice preț. Dacă Dragobetele nu era ținut, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
Februarie, cap de primăvară
Etnologul Doina Ișfănoni explică faptul că, în vechile calendare, februarie era considerată ultima lună de iarnă, iar ziua de 24 era numită „cap de primăvară”. Această zi marca începutul anului agricol și ieșirea ursului din bârlog.
Prin obiceiuri și practici specifice, se anunța sfârșitul iernii și reînnoirea timpului. Dragobetele era asociat cu pragul dintre anotimpuri, moment de trecere și de transformare.
În literatura de specialitate, Dragobetele este comparat cu Eros sau Cupidon, fiind un simbol al iubirii în panteonul românesc. Este descris ca vesel, iubitor și plin de energie, reprezentând vitalitatea și tinerețea.
Superstiții și interdicții
În credința populară, ziua de 24 februarie este însoțită de numeroase superstiții. Se spunea că de Dragobete nu se lucrează pentru a evita „pociturile și loviturile”. Nu se coase, nu se spală și nu se merge la câmp.
În schimb, se face curățenie în gospodărie, pentru ca zilele următoare să aibă spor. Participarea la sărbătoare era considerată aducătoare de sănătate și ferire de boli, mai ales de febră.
Se credea, de asemenea, că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelșugat.
Pragul dintre iarnă și primăvară
Perioada care începe la 24 februarie și continuă până după „zilele babelor” este marcată de mai multe ritualuri. Sărbătoarea este legată de trecerea dintr-un anotimp în altul și simbolizează renașterea naturii.
Dragobetele este considerat un element pozitiv în opoziție cu Baba Dochia, simbol al timpului îmbătrânit care trebuie să dispară pentru a face loc noului.
Prin această simbolistică, Dragobetele reprezintă tinerețea, energia și reînnoirea, într-un ciclu perpetuu al naturii și al vieții.
Astfel, 24 februarie rămâne o zi cu o încărcătură aparte în cultura românească, reunind semnificații religioase profunde și tradiții populare legate de iubire, primăvară și speranță.
