Grigore Madalina
Andreea a coborât încet treptele tribunalului, ținând dosarul strâns la piept. Ploaia măruntă îi umezea părul, dar nu părea să o deranjeze. În jur, oamenii treceau grăbiți, fiecare cu problemele lui, însă pentru ea timpul părea suspendat.
Vlad a făcut un pas spre ea.
— Ce-i acolo? a întrebat, încercând să pară calm.
Vocea lui trăda însă o tensiune pe care nu reușea să o ascundă.
Andreea nu a răspuns imediat. A deschis fermoarul genții, a scos un plic și l-a ținut o clipă în mână, de parcă îi simțea greutatea reală.
— Ține, i-a spus simplu.
El a luat plicul în grabă. Ioana s-a apropiat și ea, curioasă, dar vizibil neliniștită.
Vlad a desfăcut plicul și a început să citească. La început, sprâncenele i s-au încruntat. Apoi ochii i s-au mărit. Apoi expresia i s-a schimbat complet.
— Nu… nu se poate, a murmurat.
Andreea l-a privit calm.
— Ba se poate.
În plic era rezultatul unui test ADN prenatal. Oficial. Cu ștampilă și semnături.
Copilul nu era al lui.
Ioana a făcut un pas înapoi.
— Cum adică? a întrebat, uitându-se de la unul la altul.
Vlad și-a ridicat privirea spre Andreea, complet pierdut.
— Tu… tu ai spus…
— Am spus ce trebuia să spun ca să văd cine ești cu adevărat, l-a întrerupt ea calm.
Vântul a prins foile din mâna lui, dar el nu a reacționat.
— Ai vrut libertate, Vlad. Ai vrut să pleci fără responsabilitate. Ai vrut să scapi de mine și de copil cât mai repede.
A făcut un pas mai aproape.
— Uite că ai reușit.
Tăcerea s-a așternut între ei.
Ioana și-a strâns paltonul pe lângă corp.
— Deci… nu e copilul lui? a întrebat ea, iar vocea îi tremura.
Andreea s-a întors spre ea.
— Nu e problema ta, Ioana. Dar ai grijă… ceea ce începe așa, de obicei se termină și mai urât.
Vlad a strâns hârtia în pumn.
— Atunci… de ce… de ce ai făcut asta?
Pentru prima dată, nu mai părea sigur pe el.
Andreea a inspirat adânc.
— Pentru că voiam să văd dacă măcar în ultimul moment o să alegi să fii om.
L-a privit direct.
— Dar tu ai ales să fii comod.
Cuvintele au căzut greu.
Nimeni nu a mai spus nimic câteva clipe.
Apoi Andreea și-a îndreptat spatele și a făcut un pas înapoi.
— Stai liniștit, nu-ți cer nimic. Nici bani, nici ajutor. Nici măcar scuze.
Și-a dus mâna instinctiv la burtă.
— Copilul ăsta o să aibă o viață bună. Fără minciuni. Fără oameni care fug de responsabilitate.
Vlad a rămas nemișcat.
Pentru prima dată, părea mic.
Cu adevărat mic.
Andreea s-a întors și a început să coboare treptele. Mama ei o aștepta jos, cu umbrela deschisă. Când a ajuns lângă ea, femeia i-a pus o mână pe umăr.
— S-a terminat? a întrebat încet.
Andreea a zâmbit.
— Da. De tot.
Au plecat împreună pe trotuarul ud, fără să se mai uite înapoi.
În urmă, Vlad rămăsese cu foaia mototolită în mână și cu o realitate care nu mai era atât de simplă.
Iar Andreea, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea durere.
Simțea liniște.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
