România își ia rămas bun de la Mircea Lucescu, unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului. A murit la 80 de ani, lăsând în urmă o carieră impresionantă. Moștenirea sa nu se rezumă doar la trofee, ci și la oameni formați. Peste 15.000 de persoane i-au adus un ultim omagiu la Arena Națională. În spatele succesului său a stat un vis care l-a ghidat întreaga viață.
Care a fost visul vieții lui Mircea Lucescu
Mircea Lucescu a vorbit deschis, în urmă cu câțiva ani, despre ceea ce l-a motivat în carieră. Pentru el, visul nu a fost o simplă dorință, ci un motor constant care l-a ținut conectat la realitate.
“Cred că la baza tuturor succeselor mele a stat visul. Visul, dar nu visul ca obsesie. Visul m-a ajutat să rămân normal, într-o relație foarte bună cu școala, într-o relație foarte bună cu fotbalul, cu prieteniile mele. Pentru mine, visul a fost așa, cum să spun, în toată rotunimea lui, 360 de grade.
Am pornit dintr-o familie cu cinci copii, tata venise împușcat de la Cotul Donului și a stat mai mult prin sanatorii, mama avea grijă de toți. Nu doar la mine, la majoritatea celor care au reușit în viață, sărăcia a fost cea care ne-a împins spre evoluție, spre cunoaștere, spre o curiozitate de a înțelege ce se întâmplă în jur. Eram trei frați care dormeam într-un pat de lemn cu saltea de paie, tata și mama într-un alt pat, sora mai mare și cu cel mic în alt pat. La ora 10 seara se închidea lumina, căci tata mergea a doua zi dis-de-dimineață la serviciu. Eu mă sculam tiptil din pat și, sub o lampă, citeam cu sete ore în șir. Am avut această șansă extraordinară să mă pasioneze lectura. La un moment dat, visul meu era să pot citi în limbi străine. N-aveam profesor de franceză, n-aveam de nici unele, singur încercam să mă descurc. Devoram „SAS”-urile, o serie de cărți de spionaj din ediția „Livre de poche”.
Acțiunile se desfășurau în diferite orașe ale lumii, erau acolo descrieri fabuloase, care înflăcărau imaginația copilului din Apărătorii Patriei. Personajul principal era un tip dintr-o familie aristocrată, care rezolva tot felul de cazuri complexe. Obișnuia să umble numai cu Mercedes-uri, să bea Dom Pérignon și să poarte neapărat un ceas Patek Philippe.
Copil fiind, visam să fiu și eu ca acest erou al meu, să am și eu ce avea el. Mi-am și spus: „Voi ajunge și eu acolo!” și, culmea, chiar am ajuns să îmi permit tot ce avea el. Cineva ar putea râde acum de toată povestea asta, dar ea face parte din copilăria noastră și din devenirea noastră.
Mai târziu, când am început să ies din țară cu echipa națională, nu era deplasare afară, din care să nu-mi cumpăr cărți… Visam, desigur, și să ajung fotbalist. Ascultam meciuri la difuzorul de pe prispa casei și îmi imaginam cum m-aș fi simțit eu în fața acelui public frenetic care se auzea la radio.
Jucau pe atunci la Dinamo doi băieți din cartierul nostru. Veneau cu tramvaiul acasă și eu eram mereu în grupul de băieți care îi aștepta în stație, doar să-i vadă. Pentru cartierul nostru, performanța lor era ceva cu totul incredibil! Or fi fost și alții care reușiseră, dar pentru noi fotbalistul era un model palpabil. Până la urmă, apropo de visurile care se împlinesc, am ajuns să joc cu ei, cu amândoi, la Dinamo…”, a spus fostul selecționer.






















