Grigore Madalina
Aveam 12 ani când am început să fur flori pentru mormântul mamei mele. Nu spuneam nimic nimănui, dar, în timp, cineva a observat. Și, se pare, nu uitase nimic.
Ani mai târziu, am intrat din nou în aceeași florărie.
Femeia aranja liniștită câteva buchete, când s-a oprit brusc și m-a privit atent. A clipit de câteva ori, ca și cum încerca să recunoască o amintire veche.
„Stai puțin…” a spus ea încet. „Tu ești băiatul acela… cu trandafirii?”
Am simțit cum mi se strânge gâtul, dar am zâmbit ușor.
„Da… eu sunt.”
Pentru câteva secunde a rămas tăcută, apoi și-a dus mâna la piept și a zâmbit cald.
„Doamne… ce ai crescut.”
Totul în jur părea neschimbat. Florăria era la fel: mică, îngrijită, plină de miros de flori proaspete și pământ umed. Ghivecele atârnau pe pereți, iar pe tejghea erau buchete pregătite.
Pentru o clipă, m-am văzut din nou copilul de atunci, cu haine ponosite și ochii roșii de plâns, ținând strâns un trandafir prea mare pentru mâinile lui.
Am revenit în prezent și i-am spus:
„Am venit pentru buchetul de nuntă.”
M-a privit surprinsă.
„Al tău?”
Am zâmbit.
„Al soției mele. Ne căsătorim peste două săptămâni.”
Chipul ei s-a luminat imediat.
„Atunci trebuie să fie ceva deosebit.”
A început să aleagă flori, să le compare, să le aranjeze cu grijă. Mă uitam la ea și îmi aminteam câtă răbdare avea și atunci.
După un moment de liniște, am întrebat încet:
„Îți mai aduci aminte…?”
S-a oprit și a dat din cap.
„În fiecare săptămână veneai. Nu spuneai nimic. Doar alegeai și plecai.”
Am zâmbit.
„Nu știam ce să spun atunci.”
„Nici nu trebuia,” a răspuns ea.
Am rămas amândoi tăcuți câteva clipe.
Apoi am spus, privind în jos:
„M-ați ajutat mai mult decât credeți. Nu era vorba doar de flori.”
Nu m-a întrerupt.
„În fiecare săptămână aveam un motiv să merg mai departe. Să am grijă de ceva. Să nu simt că sunt singur.”
A lăsat foarfeca jos și m-a privit.
„Și acum?” m-a întrebat.
Am zâmbit.
„Acum nu mai sunt.”
A terminat buchetul în liniște. Era simplu, dar elegant: trandafiri albi, câteva flori albastre și verdeață fină.
„Cât costă?” am întrebat, scoțând portofelul.
A dat din cap.
„Pentru tine… nimic.”
Am rămas surprins.
„Nu, nu se poate. Vreau să plătesc.”
„Nu,” a spus ea ferm, dar blând. „Atunci ți-am dat flori pentru că aveai nevoie. Acum ți le dau pentru că meriți.”
Nu am putut spune nimic pentru câteva secunde.
„Atunci… măcar lăsați-mă să fac ceva pentru dumneavoastră.”
S-a gândit puțin.
„Ai grijă de familia ta. Atât.”
Am încuviințat.
În ziua nunții, când am văzut-o pe soția mea venind spre mine cu acel buchet, am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem.
Nu era doar bucurie.
Era sentimentul că, după ani de gol și dor, lucrurile s-au așezat.
După ceremonie, am făcut un ocol.
„Unde mergem?” m-a întrebat ea.
„Vreau să-ți arăt ceva.”
Am ajuns la cimitir.
Am mers direct la mormântul mamei și am îngenuncheat. Am așezat un buchet mic de trandafiri roșii.
Soția mea a rămas lângă mine, ținându-mă de mână.
Am spus încet:
„Ea m-a învățat să iubesc. Chiar și după ce a plecat.”
Vântul a adiat ușor printre copaci.
Am închis ochii pentru o clipă.
Și, pentru prima dată, nu a mai durut la fel.
Pentru că știam că ar fi fost mândră.
Și, poate, ar fi zâmbit, văzând că băiatul care fura flori a ajuns, în cele din urmă, să ofere iubire adevărată.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
