Ana Sasu
Tot mai multe cupluri aleg să locuiască împreună fără să încheie o căsătorie. Partenerii pot contribui ani la rând la plata unei locuințe, pot cumpăra o mașină, mobilier sau electrocasnice și pot suporta împreună cheltuielile gospodăriei. Problemele apar atunci când relația se încheie, iar cei doi trebuie să stabilească cine păstrează bunurile acumulate.
În cazul soților, Codul civil reglementează regimurile matrimoniale, inclusiv comunitatea legală. Aceste reguli produc efecte însă numai între persoanele căsătorite, începând din ziua încheierii căsătoriei. Simpla conviețuire, indiferent cât de lungă a fost, nu transformă automat bunurile cumpărate într-un patrimoniu comun.
Pentru partenerii necăsătoriți contează, în primul rând, cine apare în contractele de cumpărare, cine este înscris în cartea funciară, cine figurează în certificatul de înmatriculare și ce documente există pentru fiecare plată. Un apartament nu se împarte automat în două doar pentru că ambii parteneri au locuit în el sau au achitat cheltuieli în timpul relației.
Situația poate deveni complicată atunci când bunul este trecut numai pe numele unuia, dar celălalt afirmă că a plătit avansul, ratele sau renovările. Într-un asemenea caz, contribuția trebuie dovedită, iar rezultatul nu este neapărat dobândirea unei jumătăți din bun. În funcție de acte și de împrejurări, persoana care a plătit poate solicita recunoașterea unei creanțe sau recuperarea unor sume.
Concubinajul nu produce efectele juridice ale căsătoriei
În limbajul obișnuit, relația dintre două persoane care locuiesc împreună fără să fie căsătorite este numită concubinaj. Codul civil nu stabilește pentru aceste cupluri un regim patrimonial asemănător comunității legale aplicabile soților.
Regimul matrimonial produce efecte numai din momentul căsătoriei. Viitorii soți pot alege între comunitatea legală, separația de bunuri și comunitatea convențională, însă aceste mecanisme nu se aplică automat persoanelor care doar conviețuiesc.
Această diferență este esențială. Într-o căsătorie supusă comunității legale, multe dintre bunurile cumpărate în timpul căsătoriei sunt considerate comune, chiar dacă actul de achiziție este semnat doar de unul dintre soți, cu excepțiile prevăzute de lege.
Într-o relație fără căsătorie, regula nu este aceeași. Fiecare partener are propriul patrimoniu, format din drepturile și obligațiile care îi aparțin. Faptul că două persoane au împărțit aceeași locuință, au avut copii sau au administrat împreună gospodăria nu creează, prin el însuși, un patrimoniu comun.
Prin urmare, după despărțire nu există un „divorț patrimonial” în sens juridic. Nu se pornește automat de la ideea că fiecare primește jumătate din tot ce s-a cumpărat pe durata relației.
Pentru fiecare bun trebuie verificat separat modul în care a fost dobândit.
Bunurile nu se împart automat în mod egal
Una dintre cele mai răspândite confuzii este aceea că un cuplu care a locuit împreună timp de mai mulți ani ar avea aceleași drepturi patrimoniale precum doi soți.
Durata relației nu schimbă însă regimul juridic al proprietății. Nici după cinci, zece sau douăzeci de ani de conviețuire bunurile nu devin automat comune.
Dacă un autoturism a fost cumpărat de un partener din banii săi și figurează numai pe numele lui, acesta este, în principiu, proprietarul. Dacă un apartament a fost dobândit printr-un contract în care apare un singur cumpărător, actul de proprietate are o importanță decisivă.
Celălalt partener nu poate cere pur și simplu jumătate din bun invocând faptul că a existat o relație sau că a locuit acolo.
Aceeași regulă se aplică și în cazul obiectelor de valoare, al terenurilor, economiilor sau investițiilor. Titularul contului, contractul de achiziție, facturile și modalitatea de plată sunt elemente care pot stabili cui îi aparține bunul.
Există totuși situații în care un partener a contribuit financiar, deși nu apare în actele de proprietate. Într-un asemenea caz, discuția juridică nu mai privește doar proprietatea, ci și posibilitatea recuperării contribuției demonstrate.
Ce se întâmplă când ambii parteneri sunt trecuți în acte
Cea mai clară situație este aceea în care ambii parteneri apar ca proprietari.
Dacă doi parteneri cumpără împreună un apartament și sunt menționați în contractul de vânzare-cumpărare și în cartea funciară, bunul se află în coproprietate. Fiecare deține o cotă-parte, stabilită prin act.
Cotele pot fi egale, de exemplu câte 50%, sau diferite, precum 70% și 30%. Proporția poate reflecta contribuția fiecăruia, dar trebuie menționată clar în actele de dobândire.
La despărțire, partenerii pot decide prin acord ce se întâmplă cu bunul. Unul poate cumpăra partea celuilalt, imobilul poate fi vândut, iar prețul poate fi împărțit, sau bunul poate continua să rămână în coproprietate.
Dacă nu ajung la o înțelegere, oricare dintre coproprietari poate cere ieșirea din indiviziune prin partaj. Reglementările Codului civil privind partajul se aplică bunurilor aflate în proprietate comună.
În cazul bunurilor care pot fi împărțite fizic, partajul poate fi realizat în natură. Un teren suficient de mare poate fi împărțit în mai multe loturi, dacă sunt respectate regulile urbanistice și cadastrale.
Un apartament sau un autoturism nu poate fi însă, de regulă, împărțit fizic. Într-un asemenea caz, bunul poate fi atribuit unuia dintre coproprietari, iar acesta va plăti celuilalt o sumă compensatorie, numită sultă.
O altă soluție este vânzarea bunului și împărțirea prețului în funcție de cotele de proprietate.
Ce este sulta și când trebuie plătită
Sulta este suma plătită de persoana care primește integral bunul către celălalt coproprietar.
Spre exemplu, doi parteneri dețin în cote egale un apartament evaluat la 400.000 de lei. Dacă imobilul este atribuit unuia dintre ei, acesta ar trebui, în principiu, să îi achite celuilalt valoarea cotei sale, adică 200.000 de lei, dacă nu există alte datorii sau compensări de luat în calcul.
Valoarea nu este stabilită întotdeauna după prețul inițial de cumpărare. Într-un proces de partaj poate fi necesară o expertiză pentru determinarea valorii actuale a bunului.
Instanța poate analiza și alte elemente, precum existența unui credit, plățile făcute de fiecare, investițiile ulterioare sau folosința exclusivă a bunului.
Dacă niciunul dintre coproprietari nu poate sau nu dorește să preia bunul și să achite sulta, se poate ajunge la vânzarea acestuia.
Vânzarea poate fi făcută de comun acord, pe piața liberă, sau prin procedurile stabilite de instanță. După achitarea eventualelor datorii legate de bun, suma rămasă se împarte potrivit cotelor.
Apartamentul este doar pe numele unuia dintre parteneri
Cele mai dificile conflicte apar atunci când locuința este trecută numai pe numele unuia, deși ambii parteneri susțin că au contribuit.
De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare și cartea funciară îl indică proprietar exclusiv pe unul dintre parteneri. Celălalt a transferat însă bani pentru avans sau a achitat lunar o parte din rate.
În această situație, simpla contribuție financiară nu înseamnă în mod automat că persoana devine coproprietar al imobilului. Pentru drepturile asupra unui imobil sunt importante actele juridice și înscrierile corespunzătoare.
Partenerul care nu apare în acte poate încerca să dovedească faptul că a furnizat bani pentru achiziție și că acele plăți nu au fost cadouri sau simple contribuții la cheltuielile comune.
În funcție de situația concretă, acesta poate solicita recuperarea banilor ori recunoașterea unui drept de creanță. Soluția depinde de temeiul juridic invocat, de probe și de modul în care instanța califică raporturile dintre părți.
Instanța nu va considera automat că apartamentul trebuie împărțit în două. Nici faptul că partenerul a contribuit la plata ratelor nu conduce obligatoriu la atribuirea unei cote de 50%.
Poate conta suma exactă achitată, scopul plății și înțelegerea dintre cei doi.
Ce dovezi pot fi folosite pentru contribuția financiară
În lipsa unui contract scris, dovedirea contribuției poate deveni dificilă.
Cele mai utile sunt transferurile bancare în care apare clar destinatarul și explicația plății. Mențiuni precum „avans apartament”, „rată credit locuință” sau „renovare” pot ajuta la stabilirea scopului în care au fost trimiși banii.
Pot fi importante și chitanțele, facturile, extrasele de cont, contractele de împrumut și înscrisurile semnate de ambii parteneri.
Mesajele trimise prin e-mail sau prin aplicații de comunicare pot completa celelalte dovezi. O conversație în care proprietarul recunoaște că celălalt a achitat o anumită parte din preț poate avea relevanță.
Declarațiile martorilor pot fi analizate, însă documentele financiare au, de regulă, o forță mai mare atunci când trebuie stabilite sumele exacte.
Plățile în numerar sunt mai greu de demonstrat. Dacă o persoană a oferit bani fără să primească o chitanță și fără ca înțelegerea să fie consemnată, recuperarea lor poate fi mult mai complicată.
De aceea, partenerii care cumpără un bun important împreună ar trebui să evite plățile informale și să păstreze documentele.
Plata ratelor nu înseamnă întotdeauna coproprietate
Un caz frecvent apare atunci când creditul ipotecar și apartamentul sunt numai pe numele unuia dintre parteneri, iar celălalt achită o parte din rate.
Din perspectivă practică, ambii pot considera că locuința este „a lor”. Din perspectivă juridică, situația depinde de acte.
Dacă persoana care plătește ratele nu figurează drept cumpărător și proprietar, ea nu dobândește automat o cotă din apartament după fiecare plată.
Aceasta poate avea însă posibilitatea de a solicita restituirea sumelor dovedite, dacă poate arăta că plățile au fost făcute pentru achiziția bunului și nu cu titlu gratuit.
Proprietarul ar putea susține, la rândul său, că banii reprezentau contribuția partenerului la costurile locuirii, asemănătoare unei chirii sau participării la cheltuielile gospodăriei.
Instanța va analiza discuțiile dintre cei doi, durata plăților, cuantumul lor și contextul relației.
Pentru evitarea unui asemenea conflict, partenerii pot încheia un înscris înainte de începerea plăților. Documentul ar trebui să precizeze dacă sumele reprezintă un împrumut, o contribuție la dobândirea bunului sau doar participarea la cheltuielile lunare.
Cum se împart mobilierul și electrocasnicele
Mobilierul, electrocasnicele și celelalte obiecte din locuință urmează, în esență, aceleași reguli privind proprietatea.
Dacă factura pentru frigider, televizor sau canapea este emisă pe numele unuia dintre parteneri și plata a fost făcută din contul acestuia, există o dovadă importantă că bunul îi aparține.
Dacă obiectul a fost cumpărat de ambii, pot fi folosite facturile, extrasele bancare sau alte documente pentru stabilirea contribuției.
În cazul bunurilor mobile, proprietatea poate fi mai dificil de demonstrat decât în cazul unui apartament, deoarece multe facturi nu conțin numele cumpărătorului sau au fost pierdute.
Partenerii pot ajunge la o înțelegere amiabilă. Unul poate păstra frigiderul și mașina de spălat, iar celălalt poate lua televizorul și mobilierul, cu eventuale compensări.
Dacă acordul nu este posibil și bunurile sunt deținute în coproprietate, acestea pot fi incluse într-o cerere de partaj.
Pentru obiectele cu valoare mică, costurile unui proces pot depăși beneficiul obținut. Din acest motiv, negocierea este adesea cea mai practică soluție.
Cine păstrează mașina după despărțire
În cazul autoturismului, trebuie verificate contractul de cumpărare, factura, documentele de înmatriculare și modalitatea de plată.
Dacă mașina a fost cumpărată și înregistrată pe numele unui singur partener, acesta este, de regulă, proprietarul.
Faptul că celălalt a folosit autoturismul zilnic, a plătit combustibilul sau asigurarea nu îi oferă automat o cotă din dreptul de proprietate.
Situația poate fi diferită dacă prețul de cumpărare a fost suportat de ambii și există documente clare în acest sens. Partenerul care nu figurează în acte poate solicita recuperarea contribuției, în funcție de împrejurări.
Dacă autoturismul a fost cumpărat în coproprietate, cei doi pot conveni ca unul să îl păstreze și să îi plătească celuilalt valoarea cotei.
Dacă există un credit auto, trebuie analizat și contractul de finanțare. Persoana care rămâne cu mașina nu poate prelua automat și creditul fără acordul creditorului.
Renovările făcute în locuința celuilalt
O altă situație frecventă apare când un partener investește în renovarea unui apartament sau a unei case care aparține exclusiv celuilalt.
Poate fi vorba despre schimbarea instalațiilor, refacerea acoperișului, extinderea locuinței sau achiziționarea unor materiale costisitoare.
Aceste investiții nu îl transformă automat pe cel care le-a suportat în coproprietar.
El poate solicita, în anumite condiții, recuperarea valorii contribuției sau a avantajului patrimonial obținut de proprietar. Este necesară însă dovedirea cheltuielilor.
Facturile pentru materiale, contractele cu firmele, transferurile bancare și autorizațiile pot fi importante.
Trebuie făcută diferența între lucrările structurale care cresc valoarea imobilului și cheltuielile obișnuite de întreținere. Plata unei zugrăveli sau înlocuirea unui obiect uzat poate fi privită diferit față de finanțarea unei extinderi majore.
De asemenea, valoarea recuperabilă nu este întotdeauna identică cu totalul facturilor. Poate conta creșterea efectivă a valorii imobilului și folosul obținut.
Ce se întâmplă cu banii din conturile bancare
Sumele existente într-un cont bancar aparțin, în principiu, titularului acelui cont.
Dacă un partener a transferat bani în contul celuilalt, trebuie analizat motivul transferului. Poate fi vorba despre economii comune, rambursarea unei datorii, cheltuieli curente sau un cadou.
Simpla existență a unor transferuri nu demonstrează automat că întregul sold al contului trebuie împărțit.
Situația este mai clară când există un cont comun sau un contract care stabilește drepturile ambilor titulari.
În lipsa unor asemenea documente, persoana care solicită restituirea banilor trebuie să explice și să dovedească natura plăților.
Economiile ținute în numerar sunt și mai dificil de împărțit, mai ales când nu există dovezi privind proveniența și cuantumul lor.
Datoriile nu devin automat comune
La fel cum bunurile nu devin automat comune, nici datoriile unui partener nu sunt preluate automat de celălalt.
Dacă un credit a fost contractat numai de unul dintre parteneri, acesta rămâne debitor față de bancă.
Situația se schimbă când celălalt este codebitor, coplătitor sau garant. În acest caz, obligațiile sale rezultă din contractul semnat cu instituția financiară, nu din simpla relație personală.
După despărțire, o înțelegere verbală potrivit căreia unul va achita creditul nu modifică automat raporturile cu banca.
Orice preluare a datoriei sau modificare contractuală trebuie realizată în condițiile acceptate de creditor.
Același principiu este important când există un apartament cumpărat împreună prin credit. Chiar dacă unul renunță la cota sa în favoarea celuilalt, poate rămâne obligat față de bancă până când contractul de credit este modificat.
Partajul poate fi făcut amiabil sau prin instanță
Atunci când bunurile sunt deținute în coproprietate, partenerii pot face partajul prin acord.
Pentru bunurile imobile, actele necesare trebuie încheiate în forma cerută de lege, de regulă prin notar. Vor fi necesare documentele de proprietate, actele cadastrale și certificatul fiscal.
Partajul amiabil este, de obicei, mai rapid și mai puțin costisitor decât un proces.
Cei doi pot stabili cine păstrează bunul, ce sultă se plătește și în ce termen. Pot conveni și vânzarea bunului către o altă persoană.
Dacă nu există acord, se poate cere partajul judiciar.
Instanța va stabili bunurile aflate în coproprietate, cotele părților, valoarea lor și modalitatea de împărțire. Poate fi dispusă o expertiză.
Procesul poate dura, mai ales dacă sunt contestate contribuțiile sau valoarea bunurilor.
În plus, partea care formulează cererea trebuie să țină cont de taxa judiciară de timbru, cheltuielile cu avocatul și costul expertizelor.
Cum pot fi evitate conflictele după despărțire
Cele mai multe probleme pot fi prevenite înainte de cumpărarea bunurilor importante.
Dacă ambii parteneri contribuie la achiziționarea unui apartament, este recomandat ca amândoi să fie menționați în contract și în cartea funciară.
Cotele trebuie stabilite clar. Nu este obligatoriu să fie egale dacă unul plătește o parte mai mare din preț.
În cazul ratelor sau al renovărilor, plățile ar trebui făcute prin bancă, cu explicații clare.
Un înscris semnat de ambii poate preciza destinația sumelor și drepturile fiecărei persoane.
Facturile și extrasele de cont trebuie păstrate. Este utilă și întocmirea unei liste pentru bunurile mobile de valoare cumpărate împreună.
Partenerii pot încheia contracte de împrumut atunci când unul îi oferă celuilalt bani pentru avans sau pentru plata ratelor.
Deși astfel de formalități pot părea lipsite de romantism, ele protejează ambele persoane. Un acord scris nu presupune lipsă de încredere, ci clarificarea unei investiții importante.
În lipsa căsătoriei, legea nu pornește de la prezumția că tot ce se cumpără în timpul relației aparține ambilor. Contractele, actele de proprietate și dovezile plăților devin decisive atunci când relația se încheie.
Pentru situațiile în care sunt implicate imobile, credite mari sau contribuții greu de demonstrat, este recomandată consultarea unui avocat ori a unui notar. Soluția corectă depinde de documentele existente și de împrejurările concrete ale fiecărui cuplu.
Sursa foto: Arhivă
