Ana Sasu
Mă numesc Adriana, am 46 de ani și locuiesc singură într-un apartament din Ploiești.
Viața mea nu are nimic spectaculos. Lucrez la o firmă de contabilitate, plec dimineața la aceeași oră, mă întorc seara, iar în weekend încerc să recuperez tot ce n-am reușit să fac în timpul săptămânii.
Am fost căsătorită, dar am divorțat cu șapte ani în urmă. Nu am copii, iar părinții mei nu mai sunt.
Mama, Ileana, murise cu patru ani înainte, după o suferință scurtă. Tata plecase dintre noi când eu aveam doar 19 ani.
Poate tocmai de aceea duminicile erau cele mai grele.
În copilărie, duminica era ziua în care mama umplea casa de miros de cafea și cozonac. După ce am rămas singură, devenise doar o zi prea liniștită.
Până într-o dimineață de aprilie.
Primul buchet a apărut fără niciun bilet
Am deschis ușa să duc gunoiul și aproape am călcat pe el.
Un buchet mic de lalele.
Nu era împachetat elegant. Florile erau legate simplu cu o panglică albă.
M-am uitat pe hol.
Nimeni.
Am luat buchetul și l-am dus în bucătărie.
Recunosc că am zâmbit.
Primul meu gând a fost că poate cineva greșise ușa.
Dar duminica următoare s-a întâmplat din nou.
De data aceasta erau frezii.
A treia duminică, margarete.
A patra, lalele din nou.
Niciodată trandafiri.
Niciodată vreun bilet.
Doar flori.
Am întrebat câțiva vecini.
Nimeni nu știa nimic.
Prietena mea, Corina, s-a amuzat.
— Ai un admirator secret!
— La 46 de ani?
— Ce, după 40 de ani nu mai avem voie să fim admirate?
Am râs.
O parte din mine chiar începuse să creadă asta.
În fiecare duminică mă trezeam curioasă să văd dacă florile vor apărea.
Și apăreau.
Fără excepție.
După trei luni, curiozitatea a învins
Situația devenise prea ciudată.
Nu-mi era frică, dar voiam să știu cine venea săptămânal până la ușa mea.
Am cumpărat o cameră mică pentru intrare.
Am montat-o sâmbătă.
Duminică dimineața, înainte să mă ridic din pat, am deschis aplicația.
La 6:43, camera înregistrase mișcare.
Am pornit filmarea.
Am văzut un bărbat ieșind încet din apartamentul de la etajul inferior.
Urca greu.
Într-o mână ținea bastonul.
În cealaltă, un buchet de flori.
Am mărit imaginea.
Era domnul Petre, vecinul meu de 81 de ani.
Locuia singur de mulți ani.
Îl întâlneam uneori în lift și ne salutam.
Atât.
Nu purtaserăm niciodată o conversație mai lungă de două minute.
Pe filmare, domnul Petre a ajuns în fața ușii mele, a așezat florile jos, le-a aranjat puțin și a plecat.
Am rămas cu telefonul în mână.
De ce îmi aducea un bătrân de 81 de ani flori în fiecare duminică?
M-am îmbrăcat și am coborât.
„De ce îmi aduceți flori?”
Am sunat.
După câteva momente, ușa s-a deschis.
— Bună dimineața, domnule Petre.
— Bună dimineața, Adriana.
— Pot să vă întreb ceva?
S-a uitat la buchetul pe care îl țineam în mână.
În secunda aceea am văzut pe fața lui că înțelesese.
— Ați aflat.
— Am pus o cameră.
A oftat.
— M-am gândit eu că n-o să pot face asta la nesfârșit.
— Dar de ce?
Bătrânul s-a uitat lung la mine.
— Intră puțin.
Apartamentul lui mirosea a mobilă veche și cafea.
Pe pereți erau fotografii alb-negru.
Mi-a făcut semn să mă așez.
A deschis sertarul unei comode și a scos un album vechi.
A răsfoit câteva pagini.
Apoi a desprins o fotografie.
— Uită-te.
Era o fotografie făcută cu peste 40 de ani în urmă.
Trei tineri stăteau pe o bancă.
Unul era, fără îndoială, domnul Petre.
Lângă el era un alt bărbat.
Iar între ei se afla o femeie.
Am simțit că mi se oprește respirația.
Era mama mea.
— Asta este mama mea.
— Știu.
M-am uitat brusc la el.
— De unde o cunoșteați?
Domnul Petre s-a așezat în fotoliu.
— Mai bine decât crezi.
Povestea pe care mama nu mi-o spusese niciodată
Înainte să se căsătorească cu tata, mama lucrase câțiva ani la o fabrică din Ploiești.
Domnul Petre lucrase acolo.
Fuseseră colegi.
Dar nu asta era partea care mă tulbura.
— Mama ta și soția mea, Sofia, au fost cele mai bune prietene.
A întors fotografia.
Pe spate erau patru nume.
Petre.
Sofia.
Ileana.
Și Mihai.
Mihai era tatăl meu.
— Tata era și el acolo?
— Noi patru eram nedespărțiți.
Mi-a povestit despre excursii la munte, seri în care mergeau la dans și concedii făcute cu bani puțini.
Mama și Sofia fuseseră atât de apropiate încât își promiseseră că, dacă vor avea copii, vor rămâne familii apropiate.
Dar viața intervenise.
Domnul Petre și Sofia plecaseră câțiva ani din Ploiești.
Când reveniseră, eu eram deja adolescentă.
Apoi Sofia se îmbolnăvise.
Legătura se răcise.
— Dar florile? am întrebat.
A zâmbit trist.
— Ajungem și acolo.
A mai scos ceva din sertar.
Un plic.
Pe el scria:
„Pentru Adriana.”
Scrisul era al mamei mele.
Am simțit imediat.
— Cum a ajuns asta la dumneavoastră?
— Mama ta mi l-a dat.
Am încremenit.
— Când?
— Cu două săptămâni înainte să moară.
Mama fusese în apartamentul lui Petre
Nu știam nimic.
În ultimele luni din viață, mama încercase să pună în ordine lucrurile pe care le lăsa în urmă.
Îl căutase pe Petre.
Știa că el locuia în același bloc în care eu cumpărasem apartamentul cu ani înainte.
Fusese o coincidență incredibilă.
Mama îl rugase să păstreze plicul.
— De ce nu mi l-ați dat atunci?
Privirea lui s-a întunecat.
— Pentru că mi-a spus să nu ți-l dau până când nu vei fi pregătită.
— Și cum trebuia să știți când sunt pregătită?
— N-am știut.
A zâmbit jenat.
— Așa că am așteptat prea mult.
Am deschis plicul.
Înăuntru erau trei pagini.
Am început să citesc.
„Draga mea Adriana,
dacă citești scrisoarea aceasta, înseamnă că Petre și-a făcut în sfârșit curaj.”
Am ridicat privirea.
Bătrânul a zâmbit.
— Mama ta mă cunoștea bine.
Am continuat.
Mama îmi povestea lucruri pe care nu apucase să mi le spună.
Despre tinerețea ei.
Despre tata.
Despre fricile ei.
Dar la final era un paragraf care explica florile.
„Dacă vreodată Adriana rămâne prea singură, amintește-i că duminica nu trebuie să fie o zi tristă. Du-i flori. Nu trandafiri. Știi că nu mi-au plăcut niciodată trandafirii.”
Am izbucnit în plâns.
Domnul Petre privea podeaua.
— De ce abia acum?
A ezitat.
— Te vedeam duminica plecând singură. Apoi, într-o zi, te-am întâlnit în lift și aveai ochii roșii.
Mi-am amintit.
Fusese aniversarea morții mamei.
— Atunci mi-am adus aminte de promisiune.
Am strâns scrisoarea la piept.
— Deci florile nu erau de la dumneavoastră?
— Ba da.
A zâmbit.
— Eu le cumpăram. Dar ideea era a mamei tale.
Mai exista însă ceva
Credeam că aflasem tot.
Dar domnul Petre a mai scos o cutie mică.
— Asta trebuia să fie în plic, dar mama ta s-a răzgândit.
A deschis-o.
Înăuntru era un medalion.
Îl recunoșteam.
Mama îl purta în fotografiile din tinerețe.
— Credeam că s-a pierdut.
— Mi l-a lăsat mie.
L-am deschis.
În interior erau două fotografii minuscule.
Una cu mine copil.
Cealaltă cu părinții mei.
Pe spate era gravat:
„Acasă nu este un loc. Sunt oamenii care te așteaptă.”
Am plâns fără să mă mai ascund.
Petre mi-a întins o batistă.
— Mama ta era convinsă că tu ești mai puternică decât crezi.
— Asta spunea mereu.
— Știu. Ne-a spus tuturor.
Atunci am observat ceva.
Pe masă erau două farfurii.
Una folosită.
Cealaltă perfect curată.
— Așteptați pe cineva?
Petre a clătinat din cap.
— Nu.
Am înțeles.
Și el era singur.
La fel ca mine.
În duminica următoare, florile n-au mai apărut
M-am trezit la 7:00.
Am deschis ușa.
Nimic.
Pentru prima dată în trei luni, preșul era gol.
Am zâmbit.
Am coborât.
Aveam în mână o sacoșă cu două cafele, cornuri calde și un buchet mic de margarete.
Am sunat la ușa domnului Petre.
Când m-a văzut, s-a uitat la flori.
— Ce-i cu astea?
— Sunt pentru dumneavoastră.
— Eu sunt bărbat.
— Și?
A râs.
Am intrat.
În acea duminică am stat aproape patru ore împreună.
Mi-a arătat fotografii cu mama pe care nu le văzusem niciodată.
Am descoperit-o la 20 de ani, râzând pe munte.
La 23, dansând cu tata.
La 25, ținându-mă pe mine în brațe.
Dintr-odată, mama nu mai era doar femeia bolnavă de care îmi aminteam din ultimul ei an.
Era din nou tânără.
Vie.
Fericită.
Ce s-a întâmplat cu domnul Petre
Din acea zi, duminicile noastre s-au schimbat.
Nu am devenit îngrijitoarea lui.
Și nici el nu a devenit tatăl pe care îl pierdusem.
Am devenit pur și simplu doi oameni care nu mai aveau motiv să fie singuri în același bloc.
Uneori mâncam împreună.
Alteori mergeam în parc.
De ziua lui, i-am organizat o masă mică.
A venit și fiica lui, Corina, care locuia în Timișoara și pe care o vedea rar.
Am cunoscut-o.
Ea m-a privit și a spus:
— Tata vorbește despre tine de parcă te-ar cunoaște de o viață.
Petre a intervenit imediat:
— O cunosc de când era atât.
Și și-a coborât palma la jumătate de metru de podea.
— Nu mă cunoașteți de atunci.
— O cunoșteam pe mama ta. Se pune.
Am râs cu toții.
Cu timpul, Corina a început să vină mai des.
Și relația lor s-a apropiat din nou.
Ultimul buchet
Au trecut aproape trei ani de la prima duminică în care am găsit florile la ușă.
Domnul Petre are acum 84 de ani.
Merge mai greu.
Dar în fiecare duminică bem cafeaua împreună.
Nu-mi mai lasă flori în fața ușii.
Nu mai este nevoie.
Uneori le cumpăr eu.
Alteori el.
Iar scrisoarea mamei stă într-o ramă mică pe biroul meu, lângă fotografia celor patru tineri.
Într-o duminică, Petre mi-a spus:
— Cred că Ileana ar fi mulțumită.
— De ce?
— Mi-a spus să am grijă să nu fii singură.
Am zâmbit.
— Și ați ascultat-o.
A clătinat din cap.
— Nu chiar.
— Cum adică?
S-a uitat la mine.
— Până la urmă, tu ai fost cea care a avut grijă să nu mai fiu eu singur.
Nu am răspuns.
I-am pus cafea.
Pe masa dintre noi se afla un buchet de lalele.
Exact ca primul pe care îl găsisem la ușă.
Trei luni crezusem că florile veneau de la un admirator secret.
Adevărul fusese mult mai frumos.
Veneau dintr-o promisiune făcută mamei mele cu ani în urmă și au ajuns, fără să știm, să salveze de singurătate doi oameni în același timp.
