Mirela Loșniță
Mă numesc Ioana, am 39 de ani și locuiesc în Brașov. Timp de aproape paisprezece ani am fost căsătorită cu Sorin, un bărbat despre care aș fi jurat, cândva, că îl cunosc mai bine decât pe mine însămi.
Ne întâlniserăm la 24 de ani, la ziua unei prietene comune. Eu lucram într-o agenție de turism, el tocmai se angajase la o companie de distribuție. Nu aveam bani mulți, nu aveam proprietăți, nu aveam planuri spectaculoase. Aveam însă ceva ce, la vremea aceea, mi se părea suficient: încredere.
Am construit totul încet.
Prima mașină cumpărată în rate. Primele concedii pe litoral. Primul apartament închiriat. Apoi apartamentul în care locuiam acum, primit de mine de la bunica mea, după ce aceasta se mutase la sora ei în Sfântu Gheorghe.
Sorin spunea mereu:
— Aici o să îmbătrânim.
Eu îl credeam.
Până într-o dimineață de august.
Totul a început cu un mesaj pe care nu trebuia să-l văd
Sorin făcea duș.
Telefonul lui rămăsese pe masa din bucătărie.
Nu eram genul de femeie care să-i verifice mesajele. Nici măcar după atâția ani nu-i știam toate parolele și nici nu mă interesa.
Dar ecranul s-a aprins.
Am văzut doar atât:
„Mi-e dor de tine. Ai reușit să vorbești cu ea?”
Mesajul venea de la o femeie salvată în telefon drept Raluca P.
Am rămas cu ceașca de cafea în mână.
Nu am atins telefonul.
Nu era nevoie.
Uneori, o singură propoziție este suficientă.
Când Sorin a ieșit din baie, m-a găsit stând la masă, nemișcată.
— Ce ai?
Am ridicat privirea.
— Cine este Raluca?
A încremenit doar o secundă.
Apoi și-a schimbat expresia.
— O colegă.
— O colegă căreia îi este dor de tine?
A oftat.
Și-a tras scaunul.
— Ioana…
Tonul lui mi-a spus tot.
— De cât timp?
— Nu contează.
— Pentru mine contează.
— De câteva luni.
Am simțit că mi se golește pieptul de aer.
— Ai o relație cu ea?
— A fost ceva.
— „A fost”?
— S-a terminat.
Am început să râd, dar era un râs fără bucurie.
— Atunci de ce îți scrie că îi e dor de tine?
Sorin s-a enervat.
Nu pentru că mă rănise.
Ci pentru că îl prinsesem.
„Ori mă ierți, ori pleci”
— Ce vrei să fac acum? a izbucnit el. Să stau în genunchi?
L-am privit.
— Vreau să înțeleg ce s-a întâmplat.
— S-a întâmplat că ne-am îndepărtat.
— Noi?
— Da, Ioana. Nu mai eram bine de mult.
— Și soluția ta a fost să te culci cu altcineva?
A lovit masa cu palma.
— Nu dramatiza.
În secunda aceea m-a durut mai tare replica lui decât aventura.
— Nu dramatizez. Încerc să înțeleg cum ai putut.
Sorin s-a ridicat.
— Bine. Uite cum stau lucrurile. Am greșit. S-a întâmplat. Nu pot schimba trecutul.
Apoi a spus propoziția pe care nu o voi uita niciodată.
— Ori mă ierți și mergem înainte, ori îți faci bagajele și pleci.
L-am privit câteva secunde.
— Poftim?
— Ai auzit.
— Tu mă înșeli și tot tu îmi spui să plec?
— Nu pot trăi luni întregi cu reproșuri. Dacă vrei să continuăm, continuăm. Dacă nu, du-te o vreme la mama ta, la Făgăraș, până te liniștești.
Atunci mi s-a făcut, brusc, foarte clar.
Problema nu era doar Raluca.
Problema era omul din fața mea.
Omul care fusese convins că poate să mă trădeze și apoi să mă oblige pe mine să aleg între umilință și plecare.
Am respirat adânc.
— Bine.
Sorin a părut surprins.
— Bine ce?
— O să aleg.
Și m-am ridicat de la masă.
Nu știa un lucru important despre apartament
Sorin plecase la serviciu înainte de ora nouă.
Eu am rămas în bucătărie încă zece minute.
Apoi am deschis sertarul în care țineam actele.
Contracte.
Certificate.
Facturi.
Și, într-o mapă albastră, actul de proprietate.
Apartamentul nu fusese cumpărat împreună.
Nu făcea parte din bunurile dobândite în timpul căsătoriei.
Îl primisem prin donație de la bunica mea.
Era al meu.
Sorin știa asta, desigur.
Doar că, după atâția ani, probabil uitase cât de important era acel detaliu.
Sau poate crezuse că nu voi avea niciodată curajul să-l folosesc.
Am sunat-o pe cea mai bună prietenă a mea, Diana, care locuia în Râșnov.
— Poți să vii la mine?
— Acum?
— Da.
A auzit ceva în vocea mea.
— Ce s-a întâmplat?
— Sorin mă înșală.
A tăcut.
— Vin.
În mai puțin de o oră era la ușă.
I-am strâns lucrurile fără să plâng
Nu am aruncat nimic.
Nu am distrus nimic.
Nu i-am tăiat costumele și nu i-am pus pantofii pe scară.
Am făcut totul metodic.
Două valize.
Patru cutii.
Haine.
Produse de igienă.
Laptopul personal.
Documentele lui.
Câteva fotografii.
Obiectele pe care le folosea zilnic.
Diana mă ajuta fără să pună prea multe întrebări.
La un moment dat a luat fotografia noastră de la nuntă de pe comodă.
— Asta?
Am privit-o.
Eram noi doi, în urmă cu paisprezece ani, zâmbind în fața Bisericii Negre.
— Las-o.
— Ești sigură?
— Da.
Nu fotografia îmi făcuse nimic.
Seara, cheia lui nu a mai deschis ușa
În jurul orei 19:30 am auzit zgomotul cheii.
O dată.
Apoi încă o dată.
Apoi clanța.
Telefonul meu a început să sune.
Sorin.
Nu am răspuns.
A bătut.
— Ioana!
Diana s-a uitat la mine.
— Deschizi?
— Da.
Am mers până în hol și am deschis.
Dar nu m-am dat la o parte.
Sorin stătea pe palier cu cheia în mână.
— Ce ai făcut cu yala?
— Am schimbat-o.
A rămas cu gura întredeschisă.
— Ce?
— Ai spus că unul dintre noi trebuie să plece.
Am făcut o pauză.
— Am ales varianta în care pleci tu.
A încercat să râdă.
— Foarte amuzant. Dă-te la o parte.
— Nu.
— Ioana, este și casa mea.
— Nu este.
A rămas nemișcat.
— Locuiești aici de paisprezece ani.
— Asta nu schimbă actele.
Atunci s-a uitat peste umărul meu și a văzut cutiile.
Expresia i s-a schimbat complet.
— Mi-ai strâns lucrurile?
— Lucrurile de care ai nevoie imediat.
— Ai înnebunit?
Diana a apărut în spatele meu.
Sorin s-a oprit.
— Serios? Ai chemat și public?
— Am chemat un om în care am încredere.
Acolo l-am văzut pentru prima dată fără răspuns.
„Pentru o aventură distrugi o familie?”
Sorin s-a uitat la mine de parcă eu eram cea care făcuse ceva de neiertat.
— Paisprezece ani, Ioana.
— Știu.
— Paisprezece ani și îi arunci pentru o aventură?
Am clătinat din cap.
— Nu eu am adus aventura în căsnicia noastră.
— Am spus că îmi pare rău.
— Nu.
— Cum adică nu?
— Mi-ai spus că am două opțiuni: să te iert sau să plec.
A tăcut.
— Asta nu înseamnă „îmi pare rău”.
— Eram nervos.
— Nu, Sorin. Erai convins că eu n-am unde să mă duc și că, până la urmă, voi accepta orice.
A încercat să se apropie.
— Hai să vorbim înăuntru.
— Nu în seara asta.
— Unde vrei să dorm?
Întrebarea lui aproape m-a făcut să râd.
— La hotel.
— Foarte bine.
— La părinții tăi din Codlea.
A strâns maxilarul.
— Sau la Raluca.
Fața i s-a înroșit.
— Nu fi vulgară.
— Nu cred că eu sunt problema de decență în conversația asta.
Diana și-a ascuns un zâmbet.
Sorin a luat una dintre valize.
— O să regreți.
— Poate.
— Când te calmezi, mă suni.
— Sunt foarte calmă.
Asta l-a enervat cel mai tare.
A luat încă o cutie și a plecat.
Am închis ușa.
Abia atunci mi-au început să tremure genunchii.
După aceea au venit toate variantele lui Sorin
În primele două zile, a fost conciliant.
„Hai să discutăm.”
„Nu putem arunca atâția ani.”
„Amândoi suntem nervoși.”
Apoi au venit scuzele.
„Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.”
„Nu o iubesc pe Raluca.”
„Tu ești familia mea.”
După aceea, florile.
Un buchet uriaș de trandafiri, trimis la birou.
Colegele mele credeau că este un gest romantic.
Eu știam că este panică.
Când florile n-au funcționat, au început reproșurile.
„Diana îți bagă prostii în cap.”
„Ai fost rece cu mine în ultimul an.”
„Și tu ai contribuit la distanța dintre noi.”
Mesajul acela a schimbat definitiv totul.
Pentru că, oricât de multe scuze își cerea, Sorin încă încerca să strecoare o parte din vina lui în brațele mele.
A venit și momentul în care mi-a cerut să ne întâlnim
După aproape trei săptămâni, am acceptat.
Ne-am văzut într-o cafenea din centrul Brașovului, aproape de Piața Sfatului.
Sorin era deja acolo.
Părea slăbit.
— Am încheiat cu Raluca, mi-a spus imediat.
— Bine.
— Atât?
— Ce altceva vrei să spun?
— Că putem repara.
Am privit pe geam.
Turiștii treceau prin piață, copiii alergau după porumbei, iar pentru prima dată mi-am dat seama cât de normal continua lumea să fie, chiar dacă a mea se schimbase complet.
— Nu vreau să repar.
— Ioana…
— Nu mai pot.
— Din cauza unei greșeli?
Am întors privirea spre el.
— Încă nu înțelegi.
— Atunci explică-mi.
— Aventura m-a rănit. Dar nu ea a distrus totul.
— Atunci ce?
— Felul în care m-ai tratat când am aflat.
Sorin a rămas tăcut.
— Mi-ai arătat că erai convins că eu trebuie să mă adaptez la greșelile tale. Tu stabileai problema, tu stabileai pedeapsa și tot tu stabileai soluția.
— N-am gândit.
— Exact.
Pentru prima dată, nu m-am mai temut să-l dezamăgesc
Sorin mă privea cu ochii roșii.
— Încă mă iubești?
Întrebarea m-a durut.
— Da.
A ridicat imediat capul.
— Atunci de ce…
— Pentru că iubirea nu este suficientă.
A rămas nemișcat.
— Poți iubi pe cineva și să înțelegi, în același timp, că nu mai poți trăi lângă el.
— Putem merge la terapie.
— Poate ar fi trebuit să propui asta înainte să-mi spui să plec din propria mea casă.
— Îmi pare rău.
De data asta părea sincer.
Și tocmai asta a făcut momentul mai greu.
Mi-am întins mâna și i-am atins degetele.
— Și mie îmi pare rău.
A fost ultima dată când am stat la o masă ca soț și soție.
Divorțul nu a fost o răzbunare
Am depus actele.
Nu am încercat să-i fac viața imposibilă.
Nici el, după primele săptămâni, nu a mai încercat să mă convingă.
Am împărțit ce cumpăraserăm împreună.
Mașina a rămas la el.
O parte din economii s-au împărțit.
Apartamentul a rămas al meu.
După câteva luni, căsătoria noastră s-a încheiat oficial.
În ziua în care am ieșit de la notar, Sorin m-a întrebat:
— Crezi că, într-o zi, o să mă ierți?
M-am gândit puțin.
— Cred că da.
— Și atunci?
— A ierta nu înseamnă că trebuie să mă întorc.
A dat încet din cap.
Cred că abia atunci a înțeles.
Prima seară singură în apartament a fost ciudată
M-am întors la Brașov.
Am descuiat.
Am intrat.
În hol nu mai erau pantofii lui.
În baie nu mai era aparatul lui de ras.
În dulap rămăsese jumătate de spațiu liber.
Am mers în bucătărie.
Aceeași bucătărie în care, cu luni în urmă, auzisem:
„Ori mă ierți, ori pleci.”
Mi-am făcut un ceai.
M-am așezat la masă.
Și am rămas acolo în liniște.
Mă așteptam să plâng.
Nu am plâns.
Mă așteptam să simt că viața mea se terminase.
Nici asta nu am simțit.
Apartamentul părea mai gol.
Dar aerul părea mai mult.
Am deschis geamul.
De undeva din stradă se auzea un tramvai de marfă în depărtare și vocile oamenilor care se întorceau acasă.
Atunci am înțeles ce mă deranjase cel mai mult în dimineața aceea.
Nu ultimatumul.
Ci faptul că, timp de ani întregi, mă obișnuisem să cred că păstrarea căsniciei era responsabilitatea mea, indiferent de ceea ce făcea el.
Sorin îmi spusese să aleg.
Și am ales.
Doar că nu între cele două variante oferite de el.
Am ales o a treia.
Pe mine.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
