Mirela Loșniță
De ziua mea, soacra mea, Doina, a apărut la ușă extrem de încântată. În spatele ei, doi livratori împingeau un frigider uriaș, nou-nouț.
— Surpriză! Cadoul meu pentru tine! a spus ea mândră.
Mihai, soțul meu, a rămas și el surprins. Frigiderul nostru era vechi și făcea zgomot, dar încă funcționa. Nu discutasem serios despre înlocuirea lui și, cu siguranță, nu intenționam să cumpărăm unul atât de scump.
Doina însă vorbea deja despre cât de generos fusese gestul ei.
— Așa ceva trebuie să ai într-o bucătărie adevărată! Și să nu spui că nu fac nimic pentru voi.
Am mulțumit-o, deși ceva mă neliniștea.
În timp ce livratorii pregăteau aparatul, unul dintre ei mi-a întins niște documente.
— Mai avem nevoie doar de semnătura dumneavoastră.
Am început să citesc.
La început nu am înțeles.
Apoi am văzut suma.
Preț total: 7.700 de lei.
Avans achitat: 500 de lei.
Rest de plată: 7.200 de lei.
Iar persoana trecută pentru achitarea ratelor eram eu.
Am ridicat privirea.
— Doina, ce înseamnă asta?
Soacra mea a făcut un gest nepăsător.
— Ce să însemne? Plătiți diferența în rate. Nici nu simțiți.
Pentru câteva secunde am crezut că glumește.
— Adică tu ai plătit 500 de lei și eu trebuie să plătesc 7.200?
— Păi da. Dar eu am ales frigiderul și am dat avansul. Tot cadou este.
Mihai s-a uitat la mama lui uluit.
— Mamă, asta nu e un cadou.
Doina s-a încruntat.
— Aveți două salarii. Ce mare lucru?
Am pus actele pe masă.
— Eu nu semnez.
Expresia ei s-a schimbat instantaneu.
— Cum adică nu semnezi?
Am sunat direct la magazin.
Femeia care mi-a răspuns mi-a cerut numărul comenzii. După ce a verificat documentele, mi-a explicat că acordul nu putea fi finalizat fără semnătura mea.
— Atunci nu îl accept, am spus. Produsul poate fi luat înapoi?
Doina s-a repezit spre mine.
— Irina, închide telefonul! Ne faci de râs!
Mihai s-a pus între noi.
— Mamă, las-o.
După o scurtă discuție cu magazinul, livratorii au primit confirmarea.
— Dacă nu semnați, îl putem lua înapoi acum.
— Perfect, am spus.
Doina aproape că a explodat.
— Nu pleacă nicăieri frigiderul!
— Ba da, mamă, a spus Mihai.
Atunci soacra mea s-a întors spre livratori.
— Și dacă vreau să rămână?
— Ar trebui să discutați cu magazinul despre achitarea integrală sau despre contractul pe numele dumneavoastră.
Doina a făcut ochii mari.
— Integral?!
Nu m-am putut abține.
— Păi este cadoul tău, nu?
Mihai și-a mușcat buza ca să nu râdă.
Soacra mea a tăcut câteva secunde, după care a spus:
— Luați-l!
Livratorii au început să împacheteze frigiderul.
Doina îi privea furioasă.
În realitate, cred că nu o deranja atât de mult faptul că aparatul pleca. O deranja că dispărea povestea pe care probabil o spusese deja tuturor: că ea îi cumpărase nurorii un frigider de aproape 8.000 de lei.
Când ușa s-a închis în urma livratorilor, Doina s-a întors spre mine.
— Sper că ești mulțumită.
— Sunt.
— M-ai făcut de râs în fața unor străini.
Am ridicat contractul.
— Tu ai venit cu un „cadou” pentru care ai plătit 500 de lei și ai vrut să mă obligi să achit încă 7.200.
— Voiam să vă ajut!
— Atunci trebuia să ne întrebi de ce avem nevoie.
Doina s-a uitat imediat spre fiul ei.
— Mihai, spune-i ceva!
El s-a apropiat de mine.
— Irina are dreptate.
Soacra mea a încremenit.
— Deci acum ții cu ea împotriva mamei tale?
— Nu țin cu nimeni împotriva nimănui. Dar ai greșit.
Apoi Mihai i-a spus ceva ce nu îl mai auzisem niciodată spunând atât de clar.
— De acum înainte nu mai comanzi lucruri pentru casa noastră fără să ne întrebi. Nu semnezi, nu comanzi și nu stabilești tu ce facem cu banii noștri.
Doina și-a strâns geanta.
— Banii tăi, vrei să spui.
— Nu. Banii noștri.
Asta părea să o fi supărat mai mult decât orice.
Înainte să plece, s-a oprit la ușă.
— Și ce le spun eu oamenilor acum?
Atunci am înțeles.
Despre asta fusese vorba.
Nu despre frigider.
Nu despre ajutor.
Ci despre ce avea ea să povestească mai departe.
— Spune-le adevărul, am răspuns.
— Care adevăr?
— Că mi-ai făcut un cadou de 500 de lei.
Mihai și-a întors capul, încercând să-și ascundă zâmbetul.
Doina a plecat trântind ușa.
Câteva săptămâni mai târziu am mers la o masă de familie. Sora Doinei s-a apropiat imediat de mine.
— Irina, cum este frigiderul acela superb?
Am văzut-o pe Doina înțepenind.
— Nu l-am păstrat, am spus.
— Cum? Dar Doina ne-a spus că vi l-a cumpărat cadou!
M-am uitat spre soacra mea.
Puteam explica tot.
Puteam spune despre avans, rate și contract.
Dar m-am oprit.
— Nu chiar pe tot.
Atât.
Fața Doinei a spus restul poveștii.
După câteva luni, frigiderul nostru vechi a început să facă iar zgomote ciudate. De data aceasta, eu și Mihai ne-am așezat împreună la masa din bucătărie.
Am măsurat spațiul.
Am verificat prețurile.
Am comparat modelele.
Am calculat cât ne permitem.
La final am ales un frigider mult mai simplu, dar exact potrivit pentru noi.
L-am cumpărat din banii noștri.
Fără rate ascunse.
Fără contracte puse în față la ușă.
Fără surprize.
La următoarea vizită, Doina l-a observat imediat.
— V-ați luat frigider?
— Da, a răspuns Mihai.
— Și mie de ce nu mi-ați spus?
Mihai a deschis ușa frigiderului, și-a luat o sticlă cu apă și a zâmbit.
— Pentru că ne-ai învățat ceva important.
— Ce anume?
— Să citim întotdeauna actele înainte să acceptăm un „cadou”.
Eu am început să râd.
Doina nu.
Iar frigiderul nostru nou nu era nici cel mai mare, nici cel mai scump.
Dar îmi plăcea infinit mai mult decât cel pe care îl adusese soacra mea.
Pentru că fusese ales de noi, cumpărat de noi și, mai ales, nu venise împachetat într-o datorie de 7.200 de lei.
