Ana Sasu
Locuiam de unsprezece ani în același apartament și, până să se mute vecinul de deasupra mea, nu avusesem niciodată probleme serioase cu nimeni din bloc.
Eram genul de vecină care primea coletele celorlalți atunci când nu erau acasă, uda florile celor plecați în concediu și hrănea pisicile doamnei de la etajul doi atunci când aceasta mergea câteva săptămâni la fiica ei.
Nu mă deranjau copiii care alergau prin apartamente, nici muzica ascultată puțin mai tare într-o sâmbătă seara și nici zgomotul inevitabil al unui bloc plin de oameni.
Consideram că, atunci când locuiești alături de alte familii, trebuie să existe puțină înțelegere din partea tuturor.
Apoi s-a mutat vecinul de deasupra.
La început, nu mi-a atras atenția cu nimic.
Era un bărbat de aproximativ 40 de ani, politicos atunci când ne întâlneam în lift și suficient de retras încât să nu știm prea multe despre el.
Problema a început la câteva săptămâni după ce se mutase.
Într-o dimineață, am ieșit pe balcon cu cafeaua și am observat ceva pe podea.
Era un pliculeț de ceai.
Ud.
L-am ridicat și l-am aruncat.
Am presupus că fusese un accident.
Poate îi scăpase cuiva.
Poate îl luase vântul.
N-am acordat prea multă importanță întâmplării.
Două zile mai târziu, am găsit altul.
Apoi încă unul.
În scurt timp am observat și un tipar.
Pliculețele apăreau de două ori pe zi.
Primul venea dimineața, în jurul orei șapte.
Al doilea apărea seara, puțin după nouă.
Era atât de punctual, încât aproape că îmi puteam potrivi ceasul după el.
Într-o dimineață, pliculețul a aterizat pe un prosop alb pe care îl pusesem la uscat.
Când l-am găsit, lăsase deja o pată mare, maronie, în mijlocul materialului.
Atunci am decis că trebuia să discut cu vecinul.
Am urcat un etaj și am bătut la ușa lui.
Mi-a deschis repede.
— Bună. Voiam să te întreb ceva. Pliculețele de ceai care ajung pe balconul meu sunt ale tale?
S-a uitat la mine de parcă întrebarea îl surprinsese sincer.
— Vai, serios? Eu le-am aruncat?
— Cred că da. Am găsit deja mai multe.
Și-a dus mâna la frunte și a zâmbit jenat.
— Îmi pare foarte rău. Dimineața sunt pe jumătate adormit. Termin ceaiul, ies pe balcon și probabil îl arunc fără să mă gândesc.
Părea atât de sincer, încât aproape că m-am simțit prost că urcasem până la el.
— Nu este nicio problemă. Te rog doar să nu le mai arunci. Cad direct pe balconul meu.
— Sigur. Nu se mai întâmplă.
Am coborât liniștită.
Credeam că rezolvasem problema în mai puțin de două minute.
M-am înșelat.
A doua zi, la ora 7:04, am auzit zgomotul familiar.
Am ieșit.
Alt pliculeț de ceai.
Am oftat și l-am aruncat.
Poate uitase.
Numai că pliculețele au continuat să vină.
Zi după zi.
Dimineața și seara.
Am tăcut aproape trei săptămâni.
Până într-o după-amiază, când am ajuns acasă și am găsit unul lipit de perna fotoliului meu de pe balcon.
Ceaiul intrase în material.
Am încercat să curăț pata.
Nu a ieșit.
Atunci am urcat din nou.
Vecinul mi-a deschis și, de data aceasta, expresia lui era complet diferită.
— Încă arunci pliculețele pe balconul meu.
A ridicat din umeri.
— Este doar un pliculeț de ceai.
— Știu ce este. Dar pătează. Mi-ai stricat un prosop, iar acum mi-ai pătat și perna.
S-a sprijinit de tocul ușii.
Apoi a zâmbit.
— Tu locuiești dedesubt. Așa funcționează blocurile.
Am crezut că glumește.
— Ce vrei să spui?
A râs.
— Consideră-te norocoasă că sunt doar pliculețe de ceai.
Apoi mi-a închis ușa.
Am rămas câteva secunde pe palier.
Eram furioasă.
Dar tocmai când mă pregăteam să bat din nou, am înțeles ce voia.
Voia scandal.
Voia să țip.
Voia să mă audă vecinii.
A doua zi putea să le spună tuturor că femeia de dedesubt făcuse o criză pentru un pliculeț de ceai.
Așa că am coborât.
Nu am spus nimic.
Am decis să-i mai ofer o singură șansă.
Dacă în dimineața următoare nu mai găseam nimic pe balcon, aveam să uit totul.
La ora 7:04 am auzit zgomotul.
Am deschis ușa balconului.
Pliculețul era acolo.
Ud.
Chiar lângă florile mele.
Atunci mi-a venit ideea.
Nu urma să-i arunc nimic înapoi.
Nu urma să-l insult.
Și nici nu urma să mă mai duc la ușa lui.
În după-amiaza aceea am cumpărat o cameră mică de supraveghere.
Am montat-o astfel încât să filmeze exclusiv balconul meu.
Apoi am coborât la administrator.
— Mâine dimineață vă invit la o cafea.
S-a uitat surprins.
— La ce oră?
— La șapte fără zece.
A râs.
— Cam devreme pentru cafea.
— Promit că merită.
Administratorul mă cunoștea de ani întregi și a acceptat.
În dimineața următoare, la 6:50, eram amândoi în sufrageria mea.
I-am explicat doar că vreau să vadă ceva.
La 7:02 am ieșit pe balcon.
Administratorul a rămas lângă ușă.
Deasupra noastră s-a auzit ușa balconului deschizându-se.
Apoi o ceașcă pusă pe masă.
La 7:04, pliculețul a venit peste balustradă.
A aterizat la mai puțin de un metru de mine.
Administratorul s-a uitat la mine.
— Asta se întâmplă zilnic?
— De două ori pe zi.
— Ai vorbit cu el?
— De trei ori.
În acel moment, de sus s-a auzit vocea vecinului:
— Bună dimineața! Sper că nu ți-am stricat cafeaua!
Administratorul a ridicat încet privirea spre tavan.
Nu mai trebuia să explic nimic.
— Am înțeles, a spus.
Am luat pliculețul și am intrat în casă.
În aceeași după-amiază, administrația blocului a transmis o notificare oficială privind interdicția de a arunca obiecte sau resturi de la balcoane.
Nu apărea numele nimănui.
Mesajul era pentru întregul bloc.
Dar vecinul meu știa foarte bine de ce fusese trimis.
În acea seară, la ora nouă, am ieșit pe balcon.
Am așteptat.
9:05.
9:10.
9:15.
Nimic.
Pentru prima dată după luni întregi, balconul meu rămăsese curat.
Am crezut că problema se terminase.
Două zile mai târziu, cineva a sunat la ușă.
Era el.
Ținea notificarea în mână.
— Tu ai făcut asta?
— Am discutat cu administratorul.
— Pentru un pliculeț de ceai?
— Nu.
M-a privit nedumerit.
— Atunci pentru ce?
— Pentru zeci de pliculețe de ceai, un prosop stricat, o pernă pătată și trei conversații în care te-am rugat frumos să te oprești.
A tăcut.
— Puteai să mai vorbești o dată cu mine.
Am zâmbit.
— Am vorbit de trei ori.
Nu a răspuns.
Atunci i-am spus:
— Ultima dată mi-ai explicat că „așa funcționează blocurile”. Eu doar am întrebat administrația dacă într-adevăr așa funcționează.
Pentru prima dată, nu a mai zâmbit.
— M-ai filmat?
— Camera filmează doar balconul meu.
Și-a dat seama imediat că nu mai putea pretinde că pliculețele veneau din altă parte.
— Ce vrei?
— Nimic.
— Cum adică nimic?
— Vreau să-mi beau cafeaua pe balcon fără să-mi cadă gunoiul altcuiva lângă ceașcă. Atât.
A plecat fără să mai spună ceva.
Au trecut două săptămâni.
Niciun pliculeț.
Apoi, într-o sâmbătă dimineața, a sunat din nou.
Când am deschis, ținea o pungă în mână.
— Asta este pentru tine.
Am deschis-o.
Înăuntru era o husă nouă pentru perna fotoliului.
Sub ea se afla un prosop alb.
M-am uitat la el surprinsă.
— Nu trebuia.
— Ba da.
A făcut o pauză.
— Am fost un idiot.
Nu mă așteptasem.
— De ce continuai să le arunci?
A oftat.
— La început chiar a fost un obicei prost. La vechiul apartament aveam sub balcon o curte abandonată și aruncam pliculețele acolo.
Apoi și-a coborât privirea.
— După ce mi-ai atras atenția, trebuia să mă opresc.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu.
— De ce?
A zâmbit jenat.
— Pentru că m-am enervat că mi-ai spus ce să fac. După a doua discuție le-am aruncat intenționat.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Deci chiar ai făcut-o intenționat?
— Da.
— Foarte matur.
A râs.
— Știu.
Apoi mi-a întins mâna.
— Îmi pare rău.
Am ezitat o secundă, apoi i-am strâns-o.
— Scuze acceptate.
Când s-a întors să plece, s-a oprit.
— Administratorul mi-a spus că puteai să faci o plângere și să ceri să plătesc lucrurile stricate.
— Puteam.
— Și de ce n-ai făcut-o?
— Pentru că nu voiam să-ți fac probleme. Voiam doar să te oprești.
Nu a răspuns imediat.
Cred că aceea a fost adevărata lecție.
Nu notificarea.
Nu camera.
Nu administratorul.
Ci faptul că, după toate gesturile lui, eu nu încercasem să-i fac rău.
Din ziua aceea, nu a mai ajuns niciun pliculeț pe balconul meu.
Dar povestea a avut un epilog la care nu m-aș fi așteptat niciodată.
Câteva luni mai târziu, cineva din bloc a început să arunce mucuri de țigară de la balcon.
Într-o seară, telefonul meu a vibrat.
Apăruse un mesaj nou pe grupul vecinilor.
Era scris chiar de el:
„Oameni buni, avem coșuri de gunoi. Balcoanele vecinilor nu sunt coșuri.”
Am citit mesajul de două ori.
Apoi am început să râd.
Nu i-am răspuns.
Nici nu era nevoie.
În dimineața următoare, când am ieșit cu cafeaua pe balcon, l-am auzit deasupra mea amestecându-și ceaiul.
— Bună dimineața! a strigat.
— Bună dimineața!
A urmat o pauză.
— Stai liniștită. Pliculețul e în coș!
Am izbucnit amândoi în râs.
Uneori, cea mai bună lecție nu este să-i faci celuilalt exact ceea ce ți-a făcut el.
Nu trebuie să țipi, să te răzbuni sau să încerci să-l umilești.
Uneori este suficient să rămâi calm, să stabilești o limită și să-i arăți că bunul-simț nu înseamnă slăbiciune.
Au trecut aproape doi ani de atunci.
Vecinul locuiește în continuare deasupra mea.
Încă bea ceai în fiecare dimineață.
Eu încă beau cafea pe balcon.
Doar că acum există o diferență importantă.
El are un coș de gunoi.
Iar eu am, în sfârșit, balconul curat.
