Grigore Madalina
Totul a început în micul oraș Valea Mare, din județul Bihor, în primăvara anului 1991. Trecuseră cinci ani de la dispariția misterioasă a patru adolescente, iar localnicii aproape că încetaseră să mai vorbească despre cazul care tulburase întreaga comunitate.
Părinții nu uitaseră însă niciodată.
Nici Mihai, îngrijitorul unei clădiri vechi de la marginea orașului, nu uitase chipurile fetelor. Le văzuse de nenumărate ori înainte să dispară.
Într-o seară, în timp ce verifica aripa nordică a imobilului, Mihai a simțit un curent rece venind dintr-un loc în care, teoretic, nu trebuia să existe nimic.
A apropiat lanterna de zid.
Apoi a simțit mirosul.
Nu era puternic, dar era suficient de ciudat încât să-l facă să se oprească.
Mihai a bătut de două ori în perete.
Sunetul s-a întors gol.
A mai încercat o dată.
Același ecou.
Dincolo de cărămizi exista ceva.
Nimeni nu a vrut să-l creadă
În dimineața următoare, Mihai s-a dus la directoarea clădirii, doamna Mariana Pop.
— Doamnă directoare, cred că există o încăpere în spatele peretelui din aripa nordică.
Femeia și-a ridicat privirea din acte.
— Mihai, clădirea asta are aproape o sută de ani. Sunt pereți dubli, conducte vechi, spații tehnice…
— Nu cred că este doar atât.
Mariana a oftat.
— Te rog să nu începi povești. Oamenii din oraș abia au început să uite ce s-a întâmplat aici.
Ultimele cuvinte l-au făcut să încremenească.
— Ce s-a întâmplat aici?
Directoarea a evitat să-i răspundă.
— Lasă lucrurile așa.
Mihai a plecat.
Dar în mintea lui revenea obsesiv sunetul gol al zidului.
În acea seară s-a întors.
De data aceasta avea o lanternă mai puternică și câteva unelte.
Cărămizile păreau puse în grabă
Aripa nordică era complet întunecată.
Mihai a îndreptat lanterna spre zid.
Privit de aproape, peretele părea diferit față de restul clădirii.
Mortarul era crăpat.
Unele cărămizi nu erau perfect aliniate.
Păreau montate ulterior.
A apăsat palma pe zid.
Curentul rece se simțea din nou.
A început să îndepărteze cu grijă mortarul.
Prima cărămidă a ieșit greu.
A doua, mult mai ușor.
După câteva minute, o gaură suficient de mare cât să poată privi prin ea se deschisese în perete.
Mihai a ridicat lanterna.
Lumina a pătruns dincolo.
În spatele zidului se afla un culoar.
— Dumnezeule…
A mai scos câteva cărămizi.
Când deschiderea a devenit suficient de mare, s-a strecurat înăuntru.
Dincolo de zid era un culoar despre care nimeni nu mai vorbea
Spațiul era atât de îngust încât umerii aproape îi atingeau pereții.
Aerul era rece.
Mirosul de pământ umed devenea tot mai evident.
Mihai a mers încet înainte.
După câțiva metri, culoarul se termina în fața unei uși vechi din lemn.
Vopseaua se scorojise aproape complet.
A apăsat clanța.
Ușa s-a deschis cu un scârțâit prelung.
Dincolo se afla o încăpere mică, aproape circulară.
Podeaua era acoperită cu un strat gros de praf.
Mihai a făcut un pas.
Apoi s-a oprit.
Pe podea erau urme.
Nu erau recente.
Dar puteau fi încă observate.
Pași mici.
Mai multe perechi.
Mihai și-a apropiat lanterna.
Atunci și-a amintit de cele patru fete.
Ioana, Cristina, Adriana și Mirela.
Dispăruseră în 1986.
În aceeași perioadă.
Fără explicație.
Patru fete dispăruseră fără urmă cu cinci ani înainte
Mihai le cunoscuse.
Nu foarte bine, dar suficient cât să le recunoască atunci când le întâlnea prin oraș.
Ioana era cea mai vorbăreață.
Cristina râdea aproape permanent.
Adriana purta mereu câte un caiet sub braț.
Mirela era cea mai retrasă dintre ele.
În vara anului 1986, cele patru dispăruseră.
La început, oamenii presupuseseră că fugiseră.
Apoi au trecut zilele.
Săptămânile.
Lunile.
Familiile au continuat să le caute.
Au fost răspândite fotografii și au circulat numeroase zvonuri.
Nimeni nu găsise însă ceva concret.
După cinci ani, orașul învățase să nu mai vorbească despre ele.
Mihai nu se gândise niciodată că vechea clădire ar putea avea vreo legătură cu dispariția.
Până în acea seară.
Pe un raft a găsit patru caiete
Lanterna a luminat un raft prins de peretele din spatele încăperii.
Mihai s-a apropiat.
Erau câteva caiete acoperite de praf.
A luat primul.
A suflat peste copertă.
Sub stratul cenușiu a apărut un nume:
„Ioana – jurnal”.
Mihai a simțit că îi tremură mâinile.
A deschis caietul.
Primele pagini păreau obișnuite.
Școală.
Prieteni.
Planuri.
Nemulțumiri adolescentine.
Dar, pe măsură ce înainta, scrisul se schimba.
Literele deveneau mai grăbite.
Frazele, mai scurte.
„Nu mai vreau să mă ascund.”
Mihai a întors pagina.
„Spune că este pentru binele nostru.”
Pe pagina următoare:
„Ne-a promis că nu o să doară.”
Mihai a simțit cum i se strânge stomacul.
A continuat.
„Spune că trebuie să fim cuminți. Că o face pentru viitor.”
Apoi:
„Dacă nu ieșim, să știe cineva că am încercat.”
Ultima pagină conținea doar două cuvinte:
„Nu deschide.”
Mihai a închis imediat caietul.
Apoi a observat trapa
Câteva secunde nu s-a mai mișcat.
Încerca să înțeleagă ce tocmai citise.
Cine scrisese acele rânduri?
De ce se aflau jurnalele fetelor într-o încăpere ascunsă?
Cine construise zidul?
Și, mai ales, ce nu trebuia deschis?
Atunci fasciculul lanternei a trecut peste podeaua din dreapta.
Mihai a văzut un obiect metalic.
S-a apropiat.
Sub un strat de praf se afla o trapă.
Era mică și prevăzută cu un inel de fier.
Pe ea fusese pus un lacăt.
Mihai s-a așezat în genunchi.
A atins metalul.
Era rece.
Lacătul era ruginit, dar încă ținea trapa închisă.
Atunci i-a revenit în minte ultima propoziție din jurnal.
„Nu deschide.”
Mihai s-a ridicat.
Pentru câteva clipe s-a gândit să plece.
Ar fi putut chema imediat autoritățile.
Ar fi fost, probabil, cea mai înțeleaptă alegere.
Dar apoi și-a amintit de părinții celor patru fete.
Cinci ani de întrebări.
Cinci ani de speranță.
Cinci ani în care nimeni nu putuse să le spună ce se întâmplase.
A scos cleștele din geanta cu unelte.
Lacătul a cedat
A prins metalul.
A tras.
Nimic.
A încercat din nou.
De această dată, rugina a început să se desprindă.
La a treia încercare s-a auzit un trosnet.
Lacătul a căzut pe podea.
Mihai a rămas nemișcat.
Apoi a prins inelul metalic.
Trapa s-a ridicat încet.
Un val de aer rece a ieșit din întuneric.
Sub ea se afla o scară îngustă.
Mihai a îndreptat lanterna în jos.
Nu vedea capătul.
A coborât prima treaptă.
Apoi a doua.
Pe pereți se vedeau urme vechi de umezeală.
După câțiva metri, scara se termina într-un subsol.
Mihai a ridicat lanterna.
Și atunci a înțeles că descoperirea lui era mult mai importantă decât își imaginase.
A găsit lucrurile celor patru fete
Nu erau fete acolo.
Dar existau lucruri care păreau să le fi aparținut.
Patru genți vechi erau așezate într-un colț.
Pe un scaun se afla un pulover.
Mai departe, Mihai a observat câteva fotografii și hârtii.
Pe un perete fuseseră scrise patru nume:
IOANA.
CRISTINA.
ADRIANA.
MIRELA.
Sub ele se afla o dată.
17 mai 1986.
Mihai a simțit că nu mai poate respira.
Nu a mai atins nimic.
S-a întors și a urcat cât de repede a putut.
De data aceasta nu s-a dus la directoare.
A sunat autoritățile.
Descoperirea a redeschis misterul
În dimineața următoare, zona a fost izolată.
Mihai a povestit tot ce văzuse.
Culoarul.
Camera.
Jurnalele.
Trapa.
Obiectele din subsol.
Directoarea Mariana Pop a venit și ea.
Când a văzut zidul spart, a devenit palidă.
— Știați că încăperea exista? a întrebat Mihai.
Femeia nu a răspuns imediat.
— Știam că aici fusese cândva un spațiu tehnic.
— Știați că fusese zidit?
Mariana și-a coborât privirea.
— Nu știam ce era înăuntru.
Răspunsul nu l-a convins.
Dar acum nu mai era treaba lui să afle adevărul.
Descoperirea trebuia cercetată.
După cinci ani, familiile celor patru fete urmau să primească vestea pe care o așteptaseră și de care, în același timp, se temuseră.
Existau, în sfârșit, indicii.
Orașul nu a mai putut păstra tăcerea
În Valea Mare, vestea s-a răspândit rapid.
Oamenii au început din nou să vorbească despre anul 1986.
Despre ultima zi în care fetele fuseseră văzute.
Despre clădire.
Despre oamenii care lucraseră acolo.
Despre lucrurile pe care unii pretindeau acum că le observaseră, dar pe care nu le spuseseră nimănui la momentul respectiv.
Mihai stătea în fața clădirii și privea oamenii adunați în stradă.
Cu o seară înainte fusese doar un îngrijitor care încerca să afle de ce venea aer rece dintr-un perete.
Acum deschisese o ușă către un mister vechi de cinci ani.
Nu știa încă ce li se întâmplase Ioanei, Cristinei, Adrianei și Mirelei.
Jurnalele nu ofereau toate răspunsurile.
Nici obiectele din subsol.
Dar demonstrau că povestea celor patru fete nu se încheiase în ziua dispariției.
Cineva știa mai multe.
Cineva construise zidul.
Cineva închisese trapa.
Iar dacă acea persoană crezuse că adevărul va rămâne pentru totdeauna ascuns în spatele cărămizilor, se înșelase.
După cinci ani, zidul fusese deschis.
Iar orașul Valea Mare urma să afle, în sfârșit, ce se întâmplase în primăvara lui 1986.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
