Ana Sasu
Mama mi-a trimis de la țară un curcan de aproape 12 kilograme, crescut de ea în curte, împreună cu brânză, ouă și câteva borcane pregătite pentru copii. Nici nu apucasem să așez lucrurile în frigider, când l-am auzit pe soțul meu telefonându-i mamei sale:
— Veniți repede, că a trimis soacră-mea pachet mare. Luați și voi ce vreți.
Nu m-a întrebat dacă sunt de acord, iar ceea ce a spus după aceea m-a făcut să schimb imediat planul.
Mă numesc Irina, am 38 de ani și locuiesc în Ploiești împreună cu soțul meu, Cătălin, și cei doi copii ai noștri.
Mama mea, tanti Mioara, a rămas în satul în care am crescut, la aproape 70 de kilometri de oraș.
Are 64 de ani și încă muncește de dimineață până seara.
Are câteva găini.
O grădină.
Doi curcani.
Câteva rânduri de cartofi.
Roșii.
Ardei.
Și încăpățânarea aceea a oamenilor de la țară care spun că „nu e mare lucru” chiar și după ce au muncit o vară întreagă.
De fiecare dată când mergeam la ea, plecam cu portbagajul plin.
— Mamă, nu-mi mai da atâtea!
— Lasă, că la oraș toate costă.
— Dar și tu ce mai mănânci?
— Eu mă descurc.
Era imposibil să câștigi o asemenea discuție.
În toamna aceea, mama crescuse doi curcani mari.
Unul urma să rămână pentru ea și tata.
Pe celălalt îl crescuse, după cum spunea ea, „pentru copii”.
Copiii mei.
— Să aibă și ei carne bună, nu numai ce cumpărați voi din magazin.
Îi spusesem de câteva ori să nu se obosească.
N-a vrut să audă.
Într-o dimineață de sâmbătă, pe 5 octombrie, m-a sunat.
— Irina, să nu pleci nicăieri. Ți-am trimis pachet.
— Ce pachet?
— Vezi tu.
— Mamă…
— Hai, că am treabă. Te sun diseară.
Și a închis.
Pe la zece, m-a sunat șoferul unui microbuz care făcea curse între sate și Ploiești.
Am coborât.
Când am văzut câte sacoșe avea pentru mine, mi-am pus mâinile în cap.
— Toate sunt ale mele?
Omul a râs.
— Doamna Mioara a zis să vi le dau pe toate și să nu pierdeți nimic.
Am urcat în apartament cu trei sacoșe mari și o ladă.
Cătălin era în birou.
Avea de terminat niște acte pentru serviciu.
Copiii erau la mama unei colege de clasă a fiicei mele.
Am început să desfac pachetul singură.
Mai întâi am găsit două cofraje cu ouă.
Apoi o bucată mare de brânză învelită atent.
Două sticle cu bulion.
Un borcan de zacuscă.
O pungă cu nuci.
Cartofi.
Câteva mere.
Iar dedesubt era curcanul.
Pregătit, porționat și pus în mai multe pungi.
Mama scrisese pe fiecare cu markerul:
„Piept.”
„Pulpe.”
„Pentru ciorbă.”
„Pentru cuptor.”
Am zâmbit.
Așa era ea.
Nu trimitea pur și simplu mâncare.
Îți organiza și mesele.
Lângă carne găsisem și o hârtie împăturită.
„Irina, pieptul să-l faci copiilor. Pulpele le pui la congelator. Brânza e de la tanti Viorica. Ouăle sunt de la găinile noastre. Să mâncați sănătoși.”
Atât.
Mi s-au umezit ochii.
Pentru altcineva erau niște sacoșe cu mâncare.
Pentru mine erau orele de muncă ale mamei.
Diminețile ei.
Banii ei.
Grija ei.
Tocmai începusem să pun carnea în frigider când l-am auzit pe Cătălin vorbind la telefon.
Ușa biroului era întredeschisă.
— Mamă, ce faci?
Am continuat să aranjez lucrurile.
— Da, a trimis iar Mioara de la țară.
Am ridicat capul.
A urmat o pauză.
Apoi Cătălin a râs.
— Mult. Un curcan întreg, brânză, ouă, borcane… de toate.
M-am oprit.
— Păi veniți și voi. Ia-o și pe Simona. Vă dau jumătate din carne și luați și niște ouă.
Am rămas cu o pungă în mână.
Nu faptul că voia să le dea m-a deranjat cel mai tare.
Dacă mă întreba, probabil le-aș fi dat eu ceva.
Dar nu mă întrebase.
Împărțea deja lucrurile mamei mele de parcă ar fi fost ale lui.
Apoi am auzit propoziția care m-a făcut să închid frigiderul.
— Irina? Lasă, mă, că ei îi trimite mereu. Nici nu simte dacă luăm jumătate.
Nici nu simte.
M-am uitat la biletul mamei.
„Pieptul să-l faci copiilor.”
Am respirat adânc.
Nu am intrat peste el.
Nu am ridicat vocea.
Mi-am luat telefonul și am sunat-o pe mama.
„Mamă, Cătălin tocmai a împărțit curcanul tău fără să mă întrebe”
Mama a răspuns după trei apeluri.
— Ai primit?
— Da.
— E bun?
— E foarte bun.
— Să bagi carnea repede la rece.
— Mamă…
Probabil mi-a auzit tonul.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
Mama mea nu este o femeie care se ceartă ușor.
Dar are o regulă.
Dacă trimite ceva unei persoane, acea persoană decide ce face cu lucrul respectiv.
— Și el le-a chemat deja?
— Da.
— Când vin?
— Cred că într-o oră.
Mama a tăcut câteva secunde.
Apoi mi-a spus:
— Irina, curcanul l-am crescut pentru voi și în special pentru copii. Dacă tu vrei să dai din el, dai. Dacă nu, nu. Dar nu-l lăsa pe altul să hotărască în locul tău.
— Știu.
— Și să nu te cerți.
Am râs scurt.
— Atunci ce fac?
Mama mi-a răspuns simplu:
— Pune ce ți-am trimis unde consideri tu că trebuie să stea. După aceea lasă-i să vină.
Atât.
Dar mi-a fost suficient.
La două blocuri distanță locuia prietena mea din copilărie, Cristina.
Avea o ladă frigorifică mare în debara, aproape goală.
Am sunat-o.
— Ești acasă?
— Da.
— Am nevoie de un favor foarte ciudat.
Zece minute mai târziu eram la ea cu două sacoșe.
I-am explicat situația.
Cristina s-a uitat la mine.
— Stai puțin. Soțul tău a chemat-o pe maică-sa să împartă ce ți-a trimis mama ta?
— Da.
— Fără să te întrebe?
— Da.
A deschis lada frigorifică.
— Pune tot.
Am păstrat acasă doar câteva lucruri.
Un borcan de zacuscă.
Câteva mere.
Și o pungă mică de cartofi.
Restul a rămas la Cristina.
M-am întors în apartament.
Cătălin era încă la calculator.
Nu observase nimic.
Mi-am făcut o cafea.
Și am așteptat.
N-a durat mult.
Soneria s-a auzit de două ori.
Cătălin a ieșit imediat din birou.
— Au venit ai mei.
„Știu”, mi-am spus.
A deschis ușa.
Soacra mea, doamna Geta, a intrat prima.
În spatele ei venea Simona, sora lui Cătălin.
Simona avea în mână două sacoșe goale.
Mari.
Foarte mari.
M-am uitat la ele.
Apoi la ea.
— Bună, Irina!
— Bună.
Doamna Geta și-a scos geaca.
— Vai, mamă, ce bine că a trimis Mioara! Cătălin mi-a zis că e un curcan zdravăn.
N-am spus nimic.
Simona a ridicat sacoșele.
— Am venit pregătite!
A râs.
Cătălin a râs și el.
Eu mi-am băut cafeaua.
— Hai să vedem, a spus soacra mea.
Și s-a îndreptat direct spre bucătărie.
Nu m-a întrebat unde sunt lucrurile.
Nu m-a întrebat dacă vreau să dau ceva.
A deschis frigiderul.
A rămas nemișcată.
Pe raft nu mai era nici curcanul.
Nici brânza.
Nici ouăle.
Nici măcar borcanul de zacuscă pe care intenționasem inițial să-l las acolo.
În mijlocul raftului era o farfurie.
Pe farfurie, un măr.
Iar sub măr, o foaie împăturită în două.
Doamna Geta a luat-o.
— Ce-i asta?
Simona s-a apropiat.
Cătălin a venit și el din spate.
Eu mi-am pus ceașca pe masă.
— Citiți.
Soacra mea a desfăcut foaia.
Scrisesem cu litere mari:
„CURCANUL A PLECAT LA PLIMBARE.
P.S. Cele două sacoșe sunt superbe. Păcat că ați făcut drumul degeaba.
Data viitoare, întrebați proprietara înainte să veniți la împărțeală.
Cu drag, Irina.”
Simona și-a dus mâna la gură.
Nu știam dacă încerca să nu râdă sau dacă era pur și simplu șocată.
Doamna Geta s-a întors spre mine.
— Irina!
M-am uitat la cele două sacoșe goale.
— Ce?
— Ce glumă este asta?
— Una care încăpe perfect în două sacoșe.
Simona n-a mai rezistat.
A pufnit.
— Simona! a repezit-o mama ei.
— Mamă, ce vrei? Chiar am venit cu două sacoșe!
Am început să râd și eu.
Nu pentru că situația era amuzantă în sine.
Ci pentru că, privite acum, cele două sacoșe imense păreau ridicole.
Una avea chiar fermoar.
Simona venise pregătită de parcă urma să plece cu provizii pentru o lună.
Cătălin nu râdea.
Deloc.
— Irina, unde sunt lucrurile?
— În siguranță.
— Unde?
— Nu contează.
— Ba contează.
— De ce? Ai promis cuiva ceva ce nu era al tău?
A tăcut.
Asta mi-a fost suficient.
Atunci soacra mea a spus ceva care a schimbat complet discuția
Doamna Geta a pus biletul pe masă.
— Nu înțeleg de ce faci atâta scandal pentru un curcan.
— Eu nu fac scandal.
— Suntem familie.
— Exact.
— Și atunci ce mare lucru era dacă ne dădeai și nouă câteva kilograme?
— Nimic.
A clipit.
Nu se așteptase la răspuns.
— Poftim?
— Dacă veneai și mă întrebai: „Irina, ne dai și nouă puțin?”, probabil îți dădeam. Dar tu n-ai venit să mă întrebi. Ai venit cu sacoșele după ce fiul tău împărțise deja ce trimisese mama mea.
Cătălin a oftat.
— Bine, am greșit. Gata.
Simona s-a uitat la el.
— Nu chiar.
— Ce?
— Tu mi-ai spus că Irina știe.
Am întors capul spre ea.
— Ce știe?
Simona și-a dat seama că spusese prea mult.
— Nimic.
— Simona.
— Frate, nu mă băga pe mine în asta.
Cătălin a devenit neliniștit.
— Despre ce vorbiți?
M-am uitat când la unul, când la celălalt.
— Și eu sunt curioasă.
Simona a lăsat sacoșele jos.
— Cătălin mi-a spus că tu ești de acord când ne mai dă din ce trimite mama ta.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— „Când ne mai dă”?
Cătălin a închis ochii.
Pentru o secundă.
Atât.
Dar am văzut.
— Cătălin?
— Irina, nu începe.
— Ce să încep?
M-am întors spre Simona.
— Ce v-a mai dat?
Simona nu mai zâmbea.
— Păi… de Paște am primit brânză.
Am rămas nemișcată.
Mama îmi trimisese înainte de Paște aproape șase kilograme de brânză.
Când ajunsesem eu acasă, mai erau puțin peste două.
Cătălin îmi spusese că o parte se sfărâmase și o folosise la niște plăcinte pe care le dusese colegilor.
Atunci îl crezusem.
— Ce altceva?
— Irina…
— Ce altceva, Simona?
— Anul trecut, niște carne.
— Și?
Soacra mea a intervenit:
— Acum chiar exagerezi.
M-am întors spre ea.
— Nu. Acum doar aflu.
Simona a spus încet:
— Și niște ouă. Și borcane.
Am privit spre soțul meu.
Dintr-odată nu mai era vorba despre un curcan.
Era vorba despre ani.
Despre pachetele mamei mele care ajungeau la noi și din care, uneori, dispăreau lucruri înainte să apuc măcar să le văd.
— De cât timp faci asta?
— Nu este cum crezi.
— Atunci spune-mi cum este.
— Mama ta trimite mult. Noi nu mâncăm tot.
— Și ai decis tu că restul aparține familiei tale?
— Nu am aruncat nimic. Am dat oamenilor.
Am râs.
Dar nu mai era un râs vesel.
— Din munca mamei mele.
— Irina…
— Din curtea mamei mele. Din banii ei. Din timpul ei.
Doamna Geta a ridicat din umeri.
— Dar ne-am bucurat și noi de ele. Ce este atât de rău?
M-am uitat la ea.
— Faptul că mama mea nici măcar nu știa.
Atunci mi-a venit o idee.
Am luat telefonul.
Am sunat-o pe mama chiar în fața lor
Mama a răspuns imediat.
— Ce faci?
— Bine, mamă. Am o întrebare.
Cătălin s-a ridicat.
— Irina, nu e nevoie.
Am ridicat mâna.
— Ba da.
Am pus telefonul pe difuzor.
— Mamă, îți amintești brânza pe care mi-ai trimis-o înainte de Paște?
— Care, mamă? Aia de la Viorica?
— Da.
— Sigur. Ți-am pus aproape șase kile.
Am privit spre Cătălin.
— La mine au ajuns două.
Liniște.
Mama a întrebat:
— Cum adică?
— Restul au ajuns la doamna Geta și la Simona.
Soacra mea s-a îndreptat.
— Nu numai la noi!
Mi-am mușcat buza.
Era atât de absurd, încât aproape că m-a bufnit râsul.
Mama a auzit.
— Cum adică nu numai la voi?
Simona și-a acoperit fața.
— Mamă, lasă…
Doamna Geta continua:
— Am dat și la sora mea puțin.
Am închis ochii.
Mama a rămas tăcută câteva secunde.
Apoi a spus calm:
— Geta, dacă voiai brânză, îți trimiteam și dumitale.
— Mioara, n-am știut că…
— Nu-i nimic.
Vocea mamei era atât de liniștită, încât mi-am dat seama că era foarte supărată.
— Dar ce trimit eu fetei mele și nepoților mei ajunge întâi la ei. După aceea, dacă Irina vrea să împartă, să împartă.
— Exact asta am spus și eu, am intervenit.
Mama a continuat:
— Și Cătălin?
— Da, mamă?
— Dacă mai vrei ceva de la mine, mă suni. Îți pun separat. Nu mai împărți pachetul Irinei înainte să-l vadă.
Cătălin s-a înroșit.
— Aveți dreptate.
Mama a încheiat:
— Bun. Atunci nu mai avem ce discuta. Irina, să pui carnea la rece.
Am râs.
— E la rece.
— Atunci bine. Vă pup.
Și a închis.
Simona a fost prima care a luat una dintre sacoșe.
— Eu plec.
S-a uitat la mine.
— Și, sincer, îmi pare rău. Eu chiar credeam că știai.
Am dat din cap.
— Te cred.
Apoi a ridicat ambele sacoșe.
— Le iau și pe astea, că văd că astăzi nu au succes.
De data aceasta am râs amândouă.
Până și Cătălin a zâmbit puțin.
Doamna Geta nu.
Curcanul s-a întors acasă în aceeași seară
După ce au plecat, Cătălin și cu mine am rămas singuri în bucătărie.
Nu am țipat.
Nu mai era nevoie.
— De ce ai făcut asta? l-am întrebat.
A stat câteva secunde cu privirea în podea.
— Pentru că mama se bucura.
— Și mama mea?
A ridicat ochii.
— Ce?
— Mama mea nu se bucura când trimitea lucrurile pentru noi?
N-a răspuns.
— Cătălin, nu mă deranjează că ai vrut să-i dai mamei tale. Mă deranjează că ai considerat că nu trebuie să mă întrebi.
— Știu.
— Nu, cred că abia acum știi.
S-a așezat.
— Ai dreptate.
A fost prima dată în ziua aceea când n-a încercat să se justifice.
— Și cu brânza am greșit. Și cu borcanele. Cu toate.
Am oftat.
— Dacă mă întrebai, probabil le dădeam oricum.
— Știu.
— Tocmai asta e partea cea mai proastă.
S-a uitat la mine.
— Îmi pare rău.
Nu i-am spus că totul era rezolvat.
Pentru că nu era.
Dar l-am crezut.
Seara am mers la Cristina.
Când m-a văzut, a deschis ușa larg.
— A supraviețuit curcanul?
— Cu succes.
— Și sacoșele?
Am început să râd.
— Au plecat goale.
Cristina mi-a făcut semn spre lada frigorifică.
— Atunci operațiunea s-a încheiat.
Cătălin venise cu mine.
A luat el cele două sacoșe cu carne.
Înainte să ieșim, Cristina l-a privit.
— Cătălin?
— Da?
— Data viitoare întrebi.
El a dat din cap.
— Am înțeles.
Ajunși acasă, am pus împreună carnea în congelator.
A luat fiecare pungă și a citit etichetele mamei.
„Pentru ciorbă.”
„Pentru cuptor.”
„Piept – pentru copii.”
La ultima s-a oprit.
— Acum înțeleg de ce te-ai supărat.
— Nu era nevoie să scrie mama asta ca să mă întrebi.
— Știu.
De Crăciun, mama a avut ultimul cuvânt
Am crezut că povestea se terminase.
Nu se terminase.
Cu trei zile înainte de Crăciun, mama m-a sunat.
— Irina, mâine vine iar microbuzul.
Am început să râd.
— Mamă, nu.
— Ba da.
— Ce ai trimis?
— Vezi tu.
A doua zi au venit două lăzi.
Cătălin era acasă.
De data aceasta n-a sunat pe nimeni.
Ba chiar a ridicat mâinile când am început să desfac pachetul.
— Eu nu ating nimic.
Am râs.
În prima ladă erau lucrurile pentru noi.
Carne.
Cozonac.
Ouă.
Brânză.
Cârnați de casă.
Fiecare pungă avea etichetă.
„Pentru copii.”
„Pentru Irina.”
„Pentru Cătălin.”
„Pentru masa de Crăciun.”
Apoi am deschis a doua ladă.
Înăuntru erau două sacoșe.
Pe prima scria:
„Pentru Geta.”
Pe a doua:
„Pentru Simona.”
Cătălin s-a uitat la mine.
Eu la el.
În sacoșa soacrei erau un cozonac, brânză, ouă și câteva borcane.
Simona avea aproximativ la fel.
Deasupra era un bilet.
L-am desfăcut.
Mama scrisese:
„Irina, pe astea două să le dai fetelor. Sunt ale lor. Așa nu mai trebuie să vină cu sacoșele goale.”
Am izbucnit în râs.
Cătălin și-a pus mâna la gură.
— Mama ta nu uită nimic.
— Niciodată.
În acea după-amiază, Cătălin a dus personal sacoșele.
Când s-a întors, l-am întrebat:
— Ce a zis mama ta?
Și-a dat jos geaca.
— Nimic.
— Nimic?
— A citit biletul.
— Și?
— După aia a râs.
— Serios?
— Da. Și a zis să-i transmit mamei tale că data viitoare îi trimite și ea ceva.
Două zile mai târziu, în Ajun, doamna Geta a venit la noi cu o tavă mare de prăjituri.
A pus-o pe masă.
— Astea sunt pentru Mioara.
Am ridicat sprâncenele.
— Pentru mama?
— Da. Și să nu mâncați din ele.
Apoi s-a uitat la mine.
— Glumesc.
Am râs amândouă.
De atunci, mama a continuat să ne trimită pachete.
Și noi am continuat să împărțim din ele.
Uneori cu doamna Geta.
Uneori cu Simona.
Uneori cu Cristina.
Numai că s-a schimbat ceva esențial.
Nimeni nu mai hotăra înaintea mea.
Cătălin nu mai suna pe nimeni înainte să desfacem pachetul.
Întâi puneam lucrurile pe masă.
Vedeam ce trimisese mama.
Păstram ce era pentru copii și pentru casă.
Apoi spuneam împreună:
— Hai să ducem și mamei tale.
Și, culmea, în felul acesta am ajuns să dăm mai mult decât înainte.
Pentru că atunci când oferi de bunăvoie, nu simți că cineva îți ia ceva.
Iar cele două sacoșe cu care veniseră doamna Geta și Simona au rămas multă vreme o glumă în familie.
La câteva luni după întâmplare, eram cu toții la masă.
Mama venise și ea de la țară.
Simona povestea că urma să meargă la piață.
— Trebuie să-mi cumpăr două sacoșe mai zdravene, a spus ea.
M-am uitat la ea.
A văzut expresia mea.
— Să nu îndrăznești!
Am început să râd.
Mama nu înțelegea.
— Ce aveți?
Cătălin i-a răspuns:
— Nimic, mamă Mioara. E o poveste lungă.
Mama s-a uitat la mine și a zâmbit.
— Cu curcanul?
Atunci am înțeles că știa foarte bine.
Și am râs cu toții.
Până la urmă, curcanul de 12 kilograme nu ne-a stricat familia.
Dimpotrivă.
Ne-a învățat ceva ce trebuia să fi învățat cu mult timp înainte.
Generozitatea este frumoasă numai atunci când oferi ceea ce îți aparține.
Iar dacă vrei să împarți munca altcuiva, cel mai simplu lucru este și cel mai important:
întrebi.
De atunci, când vine un pachet de la țară, Cătălin are o singură întrebare.
— Irina, ce păstrăm și ce împărțim?
Iar eu am aproape întotdeauna același răspuns:
— Desfă-l întâi.
Apoi, după o pauză, adaug:
— Și vezi să nu apară maică-ta cu două sacoșe înainte să terminăm.
De fiecare dată râde.
Dar telefonul rămâne pe masă.
