Ana Sasu
Soțul meu, Mihai, își dorise un băiat încă dinainte să ne căsătorim, iar eu știam asta de pe vremea când eram doar doi tineri care vorbeau despre cum ar putea arăta familia lor peste zece sau douăzeci de ani.
Nu era genul de bărbat care să spună că fetele valorează mai puțin sau că o familie fără băiat este incompletă. Dorința lui venea mai degrabă dintr-un gol pe care îl purta din copilărie.
Tatăl lui fusese un om muncitor, dar rece. Nu mersese niciodată cu Mihai la pescuit, nu-l învățase să meargă pe bicicletă și rareori îi spusese că este mândru de el.
Mihai îmi spusese cândva:
— Dacă voi avea un băiat, vreau să-i fiu tatăl pe care mi-aș fi dorit eu să-l am.
Viața însă avea alte planuri.
Prima noastră fiică a fost Maria.
Apoi a venit Ilinca.
După ea, Sofia.
A patra a fost Daria.
Iar când s-a născut Ana, cea mai mică dintre fete, Mihai a glumit că probabil era timpul să accepte faptul că urma să trăiască toată viața într-o casă plină de femei.
Le iubea enorm.
Se vedea.
Dacă Maria avea spectacol la școală, Mihai era primul acolo.
Dacă Ilinca avea nevoie de ajutor la matematică, stătea cu ea până înțelegea.
Sofia îl convinsese să învețe să facă două tipuri de împletituri.
Daria îl lua la cumpărături și îi cerea părerea despre haine, deși aproape niciodată nu ținea cont de ea.
Iar Ana, cea mai mică, îl transformase definitiv într-un tată care nu putea refuza nimic atunci când ea îl lua de gât și spunea:
— Tati, doar de data asta.
Totuși, gluma cu băiatul rămăsese.
— Cinci fete, Andreea. Măcar un băiat puteai să-mi dai.
Îi răspundeam:
— Sigur, pentru că eu am stat cu un catalog și am bifat „fată” de cinci ori.
Râdeam.
Numai că, uneori, gluma mă durea mai mult decât îi spuneam.
Mai ales când o repeta în fața altora.
Într-o seară chiar m-am supărat.
— Mihai, încetează să mai spui că este vina mea. Nici măcar biologic nu funcționează așa.
S-a uitat la mine surprins.
— Glumeam.
— Știu. Dar o glumă repetată suficient de des începe să semene cu un reproș.
Nu a mai spus nimic.
În următoarele luni a renunțat aproape complet la gluma aceea.
Credeam că subiectul fusese închis.
Aveam cinci fete sănătoase, o casă gălăgioasă în Suceava și suficiente responsabilități pentru două vieți.
Apoi, doi ani mai târziu, am rămas însărcinată din nou.
Nu plănuiserăm.
Când i-am arătat testul, Mihai s-a așezat pe primul scaun pe care l-a găsit.
— Șase?
— Șase.
— Suntem nebuni.
— Probabil.
Apoi a început să râdă.
Și eu la fel.
Când am aflat că urma să fie băiat, însă, reacția lui a fost complet diferită.
A plâns.
Nu-l văzusem niciodată plângând la o ecografie.
Pe drumul spre casă a repetat de cel puțin zece ori:
— Avem un băiat.
Fetele au fost la fel de încântate.
Maria voia să aleagă numele.
Ilinca voia să-i cumpere primele haine.
Sofia susținea că ea va fi sora lui preferată.
Daria îi explica faptul că un bebeluș nu are soră preferată.
Ana întreba dacă îl poate ține în brațe imediat ce vine acasă.
Mihai pregătea camera.
A cumpărat un pătuț.
A montat rafturi.
A venit acasă într-o zi cu o minge minusculă.
— Are nevoie de ea?
— Nu.
— Atunci de ce ai cumpărat-o?
— Pentru viitor.
— Mihai, nici măcar nu s-a născut.
— Trebuie să fim pregătiți.
Am râs.
După cinci fete, omul care pretindea că este expert în copii se comporta ca și cum urma să devină tată pentru prima dată.
În sfârșit a venit ziua nașterii.
Băiețelul nostru era sănătos.
L-am numit Alexandru.
După ce l-am ținut eu în brațe, asistenta i l-a dat lui Mihai.
Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu anticipasem.
Mihai nu mai zâmbea
L-a privit pe Alexandru minute întregi.
Inițial zâmbea.
Apoi expresia lui s-a schimbat.
Am văzut cum i se umplu ochii de lacrimi.
Dar nu părea bucuria pe care o văzusem la ecografie.
Era altceva.
— Mihai?
Nu mi-a răspuns.
A privit mâna minusculă a copilului înfășurându-se în jurul degetului lui.
Apoi s-a uitat la mine.
Și a spus:
— Andreea, ce prost am fost.
Am rămas complet nedumerită.
— Ce?
S-a așezat.
Îl ținea pe Alexandru atât de atent, de parcă băiețelul era făcut din sticlă.
— Mi-am petrecut ani întregi spunând că vreau un băiat.
— Și acum îl ai.
A dat din cap.
— Nu despre asta vorbesc.
Apoi a început să plângă.
Nu discret.
Nu încercând să ascundă.
Plângea în timp ce își privea fiul.
— Toți anii ăștia am crezut că îmi lipsește ceva.
Am tăcut.
— La fiecare fată am fost fericit. Dar undeva în capul meu rămânea gândul: „Poate data viitoare vine băiatul.”
M-am uitat la el.
Nu știam unde voia să ajungă.
— Iar acum?
Mihai s-a uitat din nou la Alexandru.
— Acum îl țin în brațe și îmi dau seama că nu simt iubirea asta pentru prima dată.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Am simțit exact același lucru când s-a născut Maria. Și Ilinca. Și Sofia. Și Daria. Și Ana.
A tăcut.
Apoi a spus propoziția pe care n-am uitat-o niciodată:
— Eu am așteptat ani întregi un fiu și n-am observat că viața îmi trimisese deja de cinci ori exact ce aveam nevoie.
Am început să plâng și eu.
Dar Mihai nu terminase.
— Și mai este ceva.
— Ce?
— Trebuie să le cer iertare fetelor.
— Pentru ce?
— Pentru fiecare dată când am glumit că trebuia să-mi dai un băiat.
I-am spus că fetele știau că le iubește.
Dar el a clătinat din cap.
— Copiii aud lucrurile altfel decât le spun adulții.
Asta m-a pus pe gânduri.
Pentru că avea dreptate.
Când fetele au venit să-și cunoască fratele
A doua zi, cele cinci au venit la spital.
Nu cred că salonul fusese vreodată atât de gălăgios.
Ana aproape sărea de nerăbdare.
— Unde e? Unde e?
Maria încerca să le organizeze.
— Nu vă înghesuiți toate!
— Tu te înghesui prima! i-a răspuns Daria.
Mihai stătea lângă pătuț.
Le privea.
Pentru prima dată după discuția noastră, părea emoționat din nou.
Maria l-a luat prima pe Alexandru în brațe.
Apoi Ilinca.
Apoi celelalte.
Când a ajuns la Ana, Mihai s-a așezat lângă ea și a ajutat-o să-l țină.
— E foarte mic, a șoptit ea.
— Și tu ai fost la fel.
Ana s-a uitat la tatăl ei.
— Acum ești fericit că ai și băiat?
Întrebarea a venit atât de natural încât nimeni nu a spus nimic câteva secunde.
Mihai a încremenit.
— De ce mă întrebi asta?
Ana a ridicat din umeri.
— Pentru că mereu spuneai că mami ți-a făcut numai fete.
Am văzut imediat expresia lui Mihai.
Exact de asta îi fusese teamă.
S-a așezat pe marginea patului.
— Fetelor, veniți puțin aici.
Toate cinci s-au apropiat.
— Trebuie să vă spun ceva.
Maria a glumit:
— Ai stricat ceva?
— Da.
A răspuns atât de serios încât Maria nu a mai zâmbit.
— Am stricat eu ceva, dar nu în casă.
Le-a explicat că glumele lui fuseseră proaste.
Că nu era vina nimănui că avuseserăm cinci fete.
Și, mai ales, că niciodată nu fusese dezamăgit că ele existau.
— Mi-am dorit și un băiat, a spus. Dar asta nu înseamnă că mi-am dorit vreodată mai puțin pe vreuna dintre voi.
Sofia l-a privit suspicios.
— Deci Alexandru nu e preferatul?
Mihai a zâmbit.
— Momentan, Alexandru nici măcar nu știe unde este.
Fetele au râs.
Apoi Mihai a spus:
— Știți cine este preferata mea?
Toate au început imediat:
— Eu!
— Clar eu!
— Ana, că e cea mai mică!
Mihai a ridicat mâna.
— Preferata mea este cea care nu mă pune să răspund la întrebarea asta.
S-au uitat una la alta.
Apoi toate au început să vorbească simultan.
Mihai m-a privit.
— Am pierdut.
— De mult.
Credeam că acela fusese momentul cel mai emoționant
M-am înșelat.
Când am ajuns acasă cu Alexandru, am găsit ceva în camera lui.
Deasupra pătuțului era un carton mare făcut de fete.
Pe el scria:
„Bine ai venit, Alexandru! Ai cinci surori. Mult noroc!”
Sub mesaj erau amprentele mâinilor lor.
Maria.
Ilinca.
Sofia.
Daria.
Ana.
Mihai a început să râdă.
— Bietul copil.
Maria a răspuns:
— O să fie foarte bine păzit.
Asta s-a dovedit adevărat.
Prea adevărat.
În primele luni, problema noastră nu era cine avea grijă de Alexandru.
Problema era cum să le convingem pe fete să-l lase în pace.
Una voia să-l țină.
Alta voia să-l adoarmă.
Alta îi schimba șosetele fără niciun motiv.
Ana îi aducea jucării și era indignată că un bebeluș de două luni nu știa să se joace cu ele.
Mihai privea totul fascinat.
Într-o seară, când Alexandru avea aproape trei luni, l-am găsit în sufragerie cu toate cele șase fotografii de la maternitate.
Le pusese una lângă alta.
Maria.
Ilinca.
Sofia.
Daria.
Ana.
Alexandru.
— Ce faci?
— Mă uit.
M-am așezat lângă el.
— La ce?
A arătat fotografiile.
— La cât de idiot am fost.
— Iar începi?
— Nu. Serios.
A luat fotografia Mariei.
— Când s-a născut ea, am crezut că este cea mai frumoasă zi din viața mea.
Apoi fotografia Ilincăi.
— Și când s-a născut ea am crezut același lucru.
A continuat cu toate.
— Și acum?
A luat fotografia lui Alexandru.
— Acum cred că am avut șase „cele mai frumoase zile”.
Mi-am sprijinit capul pe umărul lui.
— Ești foarte sentimental de când ai băiat.
A râs.
— Să nu spui nimănui.
Dar povestea nu s-a terminat acolo
Câteva luni mai târziu, Mihai a primit un telefon de la tatăl lui.
Relația lor nu fusese niciodată foarte apropiată.
Se vedeau la sărbători, vorbeau din când în când, dar între ei exista mereu distanța aceea pe care Mihai jurase că nu o va repeta cu propriul fiu.
Tatăl lui voia să-l vadă pe Alexandru.
A venit într-o duminică.
L-a ținut în brațe.
— În sfârșit ai și tu băiat, a spus.
Am văzut imediat cum expresia lui Mihai s-a schimbat.
Cu câteva luni înainte probabil ar fi râs.
De data aceasta nu a făcut-o.
— Tată, am șase copii.
— Știu.
— Nu. Ai spus că „în sfârșit am și eu băiat”, de parcă până acum îmi lipsea copilul important.
Tatăl lui a rămas surprins.
— Nu asta am vrut să spun.
— Știu. Nici eu nu asta voiam să spun când făceam glumele astea.
Apoi Mihai s-a uitat spre fete.
Erau în bucătărie și pregăteau ceva.
— Dar copiii aud.
Tatăl lui a tăcut.
După câteva secunde a spus:
— Poate ai dreptate.
Mihai a zâmbit.
— Am. Și nu se întâmplă des, deci profit.
Au râs amândoi.
A fost începutul unei schimbări între ei.
Mihai a descoperit ceva ce nu anticipase
În anii următori, Alexandru a crescut.
Și toate planurile pe care Mihai le făcuse pentru „băiatul lui” au început să se lovească de un mic detaliu.
Alexandru avea propria personalitate.
La patru ani, Mihai i-a cumpărat prima undiță.
Alexandru s-a plictisit după zece minute.
În schimb, Sofia a rămas cu tata aproape trei ore.
La cinci ani, Mihai a încercat să-l atragă în garaj.
Alexandru a preferat să stea în bucătărie cu mine.
Daria, în schimb, a învățat să schimbe singură o roată la bicicletă.
La șase ani, Mihai i-a cumpărat o minge.
Alexandru s-a jucat puțin cu ea.
Apoi a venit în casă și a început să deseneze împreună cu Ana.
Într-o seară, l-am întrebat pe Mihai:
— Dezamăgit?
— De ce?
— Nu prea iese planul cu pescuitul, fotbalul și garajul.
S-a uitat spre Alexandru, care desena la masă.
Apoi spre Sofia, care îl aștepta să meargă la pescuit a doua zi.
— Cred că am înțeles în sfârșit.
— Ce?
— Eu n-am avut nevoie de un fiu ca să fac lucrurile astea.
— Exact.
— Aveam nevoie doar să-mi cunosc copiii.
Aceasta a fost, pentru mine, adevărata schimbare.
Mihai încetase să mai vadă „cinci fete și un băiat”.
Vedea șase copii diferiți.
Maria era cea responsabilă.
Ilinca era cea care făcea toată casa să râdă.
Sofia devenise partenera lui de pescuit.
Daria era cea care îl ajuta la orice proiect.
Ana era sensibilă și încă îl putea convinge de aproape orice.
Iar Alexandru era copilul care putea sta ore întregi să deseneze și care semăna, spre amuzamentul nostru, mai mult cu mine decât toate fetele la un loc.
Au trecut zece ani
Într-o seară am găsit într-un sertar mingea minusculă pe care Mihai o cumpărase înainte să se nască Alexandru.
I-am arătat-o.
— Mai ții minte?
A început să râdă.
— Doamne.
Alexandru, care avea deja zece ani, a venit lângă noi.
— Ce e asta?
— Tata ți-a cumpărat-o înainte să te naști.
— De ce?
Mihai a răspuns:
— Pentru că aveam niște idei foarte precise despre cine urma să fii.
— Și?
— Și tu n-ai respectat absolut niciuna.
Alexandru a zâmbit.
— Scuze.
— E perfect așa.
Atunci au apărut și fetele.
Nu mai erau mici.
Casa nu mai avea aceeași gălăgie de odinioară, pentru că Maria era deja la facultate, iar celelalte începeau și ele să aibă viețile lor.
Ne-am uitat la fotografia de familie făcută în acel an.
Șase copii.
Cinci fete și un băiat.
Mihai a rămas câteva secunde privind-o.
— Știi ce este amuzant? mi-a spus.
— Ce?
— Am petrecut aproape 15 ani crezând că familia mea așteaptă pe cineva.
Apoi a arătat spre fotografie.
— Dar familia era completă de fiecare dată. După Maria eram o familie completă de trei. După Ilinca eram o familie completă de patru. Și tot așa.
L-am privit.
— Ai devenit filosof.
— Șase copii fac asta unui om.
Am râs.
Dar știam că vorbea serios.
În seara în care s-a născut Alexandru, Mihai crezuse că primește ceea ce îi lipsise toată viața.
Adevărul era mult mai frumos.
Fiul lui nu venise să umple un gol lăsat de cele cinci fete.
Venise să i se alăture lor.
Iar Mihai nu devenise tatăl pe care și-ar fi dorit să-l aibă abia atunci când i se născuse băiatul.
Devenise acel tată cu mult înainte.
Cu Maria.
Cu Ilinca.
Cu Sofia.
Cu Daria.
Cu Ana.
Alexandru doar îl făcuse să înțeleagă.
Astăzi, când cineva află că avem cinci fete și un băiat, aproape întotdeauna apare aceeași replică:
— Mihai, cred că ai fost tare fericit când a venit băiatul!
El zâmbește.
Se uită spre mine.
Apoi răspunde de fiecare dată la fel:
— Am fost. Dar nu pentru că îmi lipsea un băiat. Am fost fericit pentru că mai venise unul dintre copiii mei. Mi-a luat șase copii ca să înțeleg diferența.
Și de fiecare dată când îl aud, îmi amintesc de bărbatul care stătea în salon cu Alexandru nou-născut în brațe și care, după ani în care glumise că eu îi „făcusem” numai fete, înțelesese într-o singură clipă un adevăr pe care nu avea să-l mai uite:
nu există copilul pe care îl aștepți și copilul pe care îl primești. Există copilul tău. Iar când îl ții pentru prima dată în brațe, toate planurile pe care le-ai făcut înainte devin mult mai puțin importante decât omul pe care urmează să-l descoperi.
