Mirela Loșniță
Alina trase fermoarul genții și îl privi pe Andrei câteva clipe, cu o liniște care îl neliniști mai mult decât orice ceartă.
— Nu, Andrei. Nu merg la gară. Merg acasă.
— Asta este casa noastră! izbucni el.
— Nu. Este casa tatălui tău. Eu doar am locuit aici.
Andrei râse ironic, nevenindu-i să creadă că soția lui vorbea atât de hotărât.
— Și unde este „acasă”? La mama ta?
Alina nu-i răspunse imediat. Își scoase telefonul, deschise aplicația bancară și îi întinse ecranul.
— Uită-te.
Andrei privi absent, apoi încremeni. În cont erau economii de șase cifre.
— De unde ai banii ăștia? Ai câștigat la loto?
Alina clătină din cap.
— În ultimii cinci ani am muncit de acasă, după ce adormea Matei. Am făcut traduceri, consultanță și proiecte pentru firme din străinătate. Am economisit fiecare ban, fără să spun nimănui.
— Dar de ce ai ascuns asta de mine?
Ea îl privi cu amărăciune.
— Pentru că, în fiecare lună, găseai un motiv să cheltuiești tot ce câștigam împreună. Cineva trebuia să se gândească și la viitorul copilului nostru.
În acel moment, socrul ei intră în cameră.
— Ce se întâmplă aici? Ați rezolvat problema?
Andrei îi întinse telefonul fără să spună nimic. Bărbatul privi soldul și rămase surprins.
— Alina, banii aceștia sunt ai tăi?
— Da.
— Și ai avut atâția bani în tot acest timp?
— Da. Pentru că am muncit pentru ei.
Bătrânul încercă să-și îndulcească vocea.
— Hai să ne așezăm și să discutăm. Suntem o familie, până la urmă.
Alina zâmbi trist.
— Eu chiar am crezut că suntem o familie. Dar, în casa aceasta, am fost doar femeia care plătea, gătea și făcea curățenie. N-am simțit că sunt respectată.
Andrei se apropie de ea, vizibil tulburat.
— Putem să o luăm de la capăt. Cu banii aceștia, ne putem cumpăra un apartament și putem începe o viață nouă.
— Noi? întrebă Alina, privindu-l în ochi. Când îți spuneam că trebuie să economisim, îmi răspundeai că nu avem bani. Adevărul este că eu am încercat să construiesc un viitor, în timp ce tu te-ai mulțumit să trăiești de la o lună la alta.
Își luă geanta și îl apucă pe Matei de mână.
— Unde mergi? întrebă Andrei, cu vocea schimbată.
— În apartamentul meu. L-am cumpărat acum două luni. Este aproape gata, iar camera lui Matei este deja amenajată.
Andrei rămase nemișcat.
— Ai cumpărat un apartament fără să-mi spui?
— Da. Am așteptat să văd dacă mă vei trata vreodată ca pe un membru al familiei, nu ca pe un portofel și o menajeră. Acum știu răspunsul.
Câteva luni mai târziu, Alina și Matei locuiau în noua lor casă. Andrei a încercat de mai multe ori să o convingă să se întoarcă, însă ea nu și-a mai schimbat hotărârea.
Într-o seară, în timp ce își ajuta fiul să-și așeze jucăriile în cameră, Matei a întrebat-o:
— Mami, aici este casa noastră?
Alina l-a strâns la piept și i-a sărutat fruntea.
— Da, dragul meu. Aici este casa noastră.
Pentru că adevărata casă nu este locul în care ești tolerat, ci locul în care ești iubit, respectat și în care poți trăi fără să-ți pierzi demnitatea.
