Am 72 de ani și credeam că, la vârsta mea, am întâlnit deja toate felurile de oameni. Dar ceea ce mi s-a întâmplat într-un avion care pleca de pe Aeroportul Otopeni, din București, m-a lăsat fără cuvinte.
Un băiețel de aproximativ șase ani lovea încontinuu spătarul scaunului meu cu măsuța rabatabilă. Mama lui stătea lângă el, cu ochii în telefon, fără să-i spună nimic.
Când am rugat-o politicos să-l oprească, mi-a răspuns cu o nepăsare pe care n-am s-o uit niciodată:
— E copil, se joacă! Dacă vă deranjează, n-aveți decât să suportați!
Dar nici măcar nu acesta a fost cel mai dureros lucru pe care mi l-a spus.
Câteva minute mai târziu, o stewardesă a făcut un anunț prin difuzoarele avionului. Toți pasagerii s-au întors spre femeia din spatele meu.
Iar ea, care până atunci râsese de mine, s-a făcut roșie la față și n-a mai scos niciun cuvânt.
Plecasem spre fiica mea, după cele mai grele luni din viața familiei noastre
Mă numesc Elena și locuiesc într-un apartament modest din București.
Am rămas văduvă în urmă cu nouă ani, iar de atunci viața mea s-a învârtit în jurul fiicei mele, Andreea, și al familiei ei.
Andreea s-a căsătorit cu Mihai, un băiat minunat, care o iubea din tot sufletul.
Se mutaseră în Cluj-Napoca pentru serviciu și, deși ne despărțeau câteva sute de kilometri, vorbeam aproape zilnic.
Când s-a născut nepoțelul meu, David, am crezut că nu există bucurie mai mare pe lume.
Dar fericirea noastră n-a durat cât ne-am fi dorit.
În urmă cu patru luni, Mihai a murit pe neașteptate.
Avea doar 34 de ani.
Nu pot descrie ce am simțit când Andreea m-a sunat în acea dimineață. Îi tremura vocea atât de tare, încât abia am înțeles ce încerca să-mi spună.
— Mamă… Mihai nu mai este…
Am simțit că mi se taie picioarele.
Fiica mea rămăsese singură, cu un copil de numai un an, cu rate, facturi și o durere pe care niciun părinte n-ar trebui să fie nevoit să o privească neputincios.
Aș fi plecat imediat la ea, dar tocmai atunci treceam printr-un tratament pentru niște dureri cumplite de spate.
Medicii îmi recomandaseră să evit deplasările lungi până la terminarea procedurilor.
La 72 de ani, corpul nu te mai ascultă întotdeauna.
În fiecare seară, când vorbeam cu Andreea, încercam să par puternică.
— Mamă, sunt bine. Nu-ți face griji, îmi spunea ea.
Dar îi auzeam oboseala din glas.
Uneori, în timp ce vorbeam, David începea să plângă.
O auzeam cum îl lua în brațe, cum încerca să-l liniștească și cum, în același timp, își ștergea propriile lacrimi.
Mă durea mai tare decât orice problemă de sănătate.
În ziua în care am terminat tratamentul, mi-am cumpărat un bilet de avion de la București la Cluj-Napoca.
Nu voiam să-i spun Andreei că vin.
Îmi doream să-i fac o surpriză.
O vecină mă ajutase să pregătesc câteva pachete pentru ea și pentru David. Îi cumpărasem nepotului meu o mașinuță de pluș, iar fiicei mele îi luasem o eșarfă.
Nu erau cadouri scumpe.
Dar voiam să-i duc ceva de acasă, ceva care să-i amintească faptul că nu era singură.
În dimineața plecării, am ajuns la Aeroportul Henri Coandă cu aproape două ore înainte de zbor.
Mergeam încet, sprijinindu-mă de mânerul trollerului.
Spatele încă mă supăra, dar eram fericită.
Mai aveam puțin și aveam să-mi strâng copilul în brațe.
Nu bănuiam că drumul acela scurt avea să se transforme într-o experiență pe care n-o voi uita niciodată.
Băiețelul din spatele meu a început să lovească scaunul, iar mama lui nici măcar nu s-a uitat
Când am urcat în avion, am găsit locul destul de repede.
Aveam un scaun la culoar, în partea din mijloc a aeronavei.
Mi-am așezat geanta sub scaunul din față, mi-am pus centura și am încercat să găsesc o poziție în care să nu mă doară spatele.
Lângă mine stătea un domn de vreo 50 de ani, care citea o carte.
În spatele meu se așezaseră o femeie tânără și un băiețel de aproximativ șase ani.
Copilul era agitat încă de la îmbarcare.
Vorbea tare, se foia și o întreba pe mama lui când vor decola.
Nu m-a deranjat.
Am crescut și eu un copil. Știu foarte bine că cei mici nu pot sta nemișcați și că un zbor poate fi o experiență emoționantă pentru ei.
După decolare, am închis ochii.
Încercam să mă odihnesc puțin.
Atunci am simțit prima lovitură.
Bum!
Spătarul scaunului meu s-a zguduit atât de tare, încât am tresărit.
Am crezut că băiețelul lovise din greșeală.
Mi-am îndreptat spatele și am încercat să mă relaxez din nou.
După câteva secunde:
Bum! Bum!
De data aceasta, loviturile au fost mai puternice.
M-am întors ușor și am observat ce se întâmpla.
Băiețelul deschidea măsuța rabatabilă prinsă de spătarul scaunului meu, apoi o ridica și o trântea la loc.
Repeta mișcarea iar și iar.
Mama lui stătea lângă el, uitându-se la telefon.
Nici măcar nu părea să observe.
Am așteptat.
Mi-am spus că se va plictisi.
Dar după cinci minute, zgomotul continua.
După zece minute, simțeam deja o durere ascuțită în partea de jos a spatelui.
După aproape un sfert de oră, nu mai puteam suporta.
M-am întors și i-am vorbit femeii cât de politicos am putut.
— Mă scuzați, doamnă. Ați putea, vă rog, să-i spuneți băiețelului să nu mai trântească măsuța? Îmi zguduie scaunul și mă doare spatele.
Femeia și-a ridicat ochii din telefon pentru o clipă.
M-a privit de parcă i-aș fi cerut ceva absurd.
— Și ce vreți să fac? Măsuța e acolo ca să fie folosită.
— Înțeleg, dar o trântește încontinuu. Vă rog doar să-i spuneți să se oprească.
A oftat zgomotos.
— Doamnă, e un copil! Se joacă. Dacă vă deranjează, n-aveți decât să suportați!
Am rămas fără cuvinte.
Nu mă așteptasem la o asemenea reacție.
— Am probleme cu spatele, am încercat eu să explic. Am făcut tratament și loviturile acestea îmi provoacă durere.
Femeia a râs scurt.
— Poate vă doare spatele pentru că sunteți bătrână, nu din cauza copilului meu!
Am simțit cum îmi ard obrajii.
Nu pentru că mă făcuse bătrână. Știam foarte bine câți ani am.
Ci pentru că spusese acele cuvinte cu atâta dispreț.
Bărbatul de lângă mine a ridicat privirea din carte.
— Doamnă, nu cred că este nevoie să vorbiți așa, i-a spus el.
Femeia l-a ignorat.
Apoi s-a întors spre băiat.
— Rareș, joacă-te liniștit, mami.
Și a revenit la telefon.
Numai că Rareș a continuat exact același lucru.
Bum! Bum! Bum!
M-am întors cu fața înainte.
Mi-am strâns mâinile în poală și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile.
Nu voiam să plâng în fața unor străini.
Venisem cu atâta speranță în suflet, iar acum mă simțeam umilită pentru că îndrăznisem să cer puțină liniște.
Am chemat stewardesa, dar reacția mamei a fost și mai urâtă
După alte câteva minute, durerea de spate devenise greu de suportat.
Am apăsat butonul pentru chemarea însoțitorului de bord.
O stewardesă tânără, cu părul prins într-un coc impecabil, a venit lângă mine.
Pe ecuson scria Ioana.
— Cu ce vă pot ajuta?
Am încercat să vorbesc încet, fără să atrag atenția întregului avion.
— Domnișoară, îmi pare rău că vă deranjez. Copilul din spatele meu trântește măsuța de aproape o jumătate de oră. Am probleme cu coloana și fiecare lovitură îmi provoacă durere.
Ioana s-a aplecat puțin.
— Îmi pare rău că treceți prin asta. Vă rog să-mi permiteți să discut cu doamna.
S-a îndreptat spre rândul din spate.
— Bună ziua. Vă rog să aveți grijă ca băiețelul să nu mai lovească măsuța. Mișcările repetate deranjează pasagera din față.
Femeia a izbucnit imediat.
— Nu se poate așa ceva! Doamna asta se plânge de copilul meu de când am decolat!
Ioana și-a păstrat calmul.
— Înțeleg că este un copil și că are nevoie de activități, dar vă rugăm să respectați confortul celorlalți pasageri.
— Dar confortul copilului meu nu contează?
— Contează, desigur. Tocmai de aceea vă putem ajuta să găsiți o altă activitate pentru el.
Femeia a râs ironic.
— Poate ar trebui să-i găsiți bătrânei un loc la clasa întâi, dacă e atât de sensibilă!
Câțiva pasageri s-au întors spre noi.
Am vrut să dispar.
Nu mă simțisem niciodată atât de stânjenită.
Stewardesa nu și-a schimbat expresia.
— Doamnă, vă rog să păstrăm un ton respectuos.
— Atunci faceți-vă treaba și lăsați-mi copilul în pace!
Ioana a privit pentru o clipă măsuța, apoi pe băiețel.
— Rareș, așa te cheamă?
Copilul a dat din cap.
— Știi că doamna din față simte fiecare lovitură atunci când trântești măsuța?
Băiatul s-a uitat la mine.
Pentru prima dată, părea puțin încurcat.
Dar mama lui a intervenit imediat.
— Nu trebuie să-i dați explicații copilului meu!
Ioana a făcut un pas înapoi.
— Am înțeles. Revin imediat.
Înainte să plece, mi-a aruncat o privire scurtă și mi-a zâmbit discret.
Apoi mi-a făcut cu ochiul.
N-am înțeles gestul.
M-am gândit că poate încerca doar să mă liniștească.
Femeia din spatele meu a început să vorbească suficient de tare încât să audă și ceilalți.
— Incredibil! Nu mai poți merge nicăieri cu un copil fără să se găsească cineva care să comenteze!
Rareș a început din nou să trântească măsuța.
De data aceasta, mai rar.
Dar fiecare lovitură îmi provoca aceeași durere.
Bărbatul de lângă mine și-a închis cartea.
— Dacă vreți, putem face schimb de locuri, mi-a șoptit.
I-am mulțumit, dar mi-am dat seama că băiețelul ar fi continuat să lovească scaunul, indiferent cine stătea acolo.
— Nu vreau să vă fac și dumneavoastră probleme, i-am răspuns.
Bărbatul a clătinat din cap.
— Nu dumneavoastră faceți probleme.
Cuvintele lui m-au emoționat.
Începusem să cred că poate eu eram cea care exagera.
Dar, înainte să mai spun ceva, am auzit un sunet în difuzoarele avionului.
Vocea Ioanei s-a răspândit în cabină.
— Doamnelor și domnilor, vă rugăm puțină atenție. Avem un anunț important.
Anunțul stewardesei a făcut-o pe femeie să se înroșească. Toți pasagerii s-au întors spre ea
În avion s-a făcut liniște.
Chiar și Rareș s-a oprit din lovit măsuța.
Ioana a continuat:
— Dorim să le reamintim tuturor pasagerilor că măsuțele rabatabile trebuie utilizate cu grijă, fără lovituri repetate sau mișcări care pot afecta confortul și siguranța celor din jur.
Am privit înainte, fără să îndrăznesc să mă întorc.
Dar apoi a urmat ceva la care nu mă așteptam.
— În special, îi rugăm pe părinții care călătoresc cu copii să îi supravegheze și să se asigure că aceștia nu deranjează ceilalți pasageri.
Am auzit un foșnet în spatele meu.
— Avem în acest moment o pasageră în vârstă, aflată în recuperare după un tratament medical, care a fost deranjată în mod repetat de loviturile unei măsuțe. Am intervenit deja și am solicitat încetarea acestui comportament.
Vocea stewardesei era calmă, dar fermă.
— Pentru a evita orice neînțelegere, precizăm că respectarea instrucțiunilor echipajului este obligatorie. Dacă situația continuă, vom aplica procedurile companiei și vom consemna incidentul.
S-a făcut o pauză.
Apoi Ioana a adăugat:
— Și încă ceva. Vârsta unui pasager nu reprezintă un motiv pentru a-i fi ignorată durerea sau pentru a fi tratat fără respect. Vă mulțumim tuturor pentru înțelegere.
Nu știu cine a început primul.
Dar am auzit câteva aplauze.
La început, timide.
Apoi mai multe.
Bărbatul de lângă mine a început și el să aplaude.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu mă așteptasem ca cineva să intervină atât de hotărât.
M-am întors încet.
Mai mulți pasageri priveau spre femeia din spatele meu.
Ea stătea nemișcată, cu telefonul în mână.
Avea obrajii roșii.
Rareș se uita când la mama lui, când la ceilalți oameni.
— Mami, despre mine vorbea? a întrebat el.
Femeia și-a mușcat buza.
— Taci, Rareș.
Dar copilul a insistat:
— Eu am făcut zgomotul?
N-a primit niciun răspuns.
Atunci băiatul a coborât privirea.
Apoi s-a aplecat puțin spre spațiul dintre scaune.
— Doamnă…
M-am întors.
— Da, dragule?
— Îmi pare rău că v-am lovit scaunul.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Nu copilul fusese cel care mă rănise cel mai tare.
Era doar un băiețel care nu înțelesese cât de mult deranja.
— Nu-i nimic, puiule. Îți mulțumesc că mi-ai spus.
Rareș a închis măsuța cu grijă.
Apoi și-a pus mâinile în poală.
Mama lui continua să privească în jos.
După câteva minute, Ioana s-a întors la locul meu.
— Doamnă Elena, cum vă simțiți?
Am ridicat surprinsă privirea.
— De unde îmi știți numele?
A zâmbit.
— L-am văzut pe lista pasagerilor când am verificat ce locuri libere avem. Dacă doriți, vă putem muta pe un alt rând.
M-am uitat spre bărbatul de lângă mine.
— Nu cred că mai este nevoie. Acum e liniște.
Ioana a încuviințat.
— Dacă vă mai supără spatele, vă rog să ne spuneți.
Am prins-o ușor de mână.
— Domnișoară, vă mulțumesc. Nu pentru anunț, ci pentru că m-ați ascultat.
Chipul i s-a îmblânzit.
— Și mama mea are probleme cu spatele. Știu cât de greu îi este uneori. Nu trebuia să suportați asta.
A plecat mai departe pe culoar.
Iar eu am rămas privind pe fereastră, încercând să-mi stăpânesc emoțiile.
Crezusem că momentul acela avea să fie sfârșitul întâmplării.
Dar surpriza cea mai mare a venit chiar înainte de aterizare.
La coborârea din avion, băiețelul mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată
Mai aveam puțin până la Cluj-Napoca.
Avionul începuse coborârea, iar pasagerii își fixaseră centurile.
În spatele meu era liniște.
Rareș nu mai atinsese măsuța.
La un moment dat, am simțit o atingere ușoară pe umăr.
M-am întors.
Era băiețelul.
Ținea în mână o foaie mică, ruptă dintr-un carnețel.
— Doamnă, am făcut ceva pentru dumneavoastră.
Mama lui privea pe fereastră.
Am luat hârtia.
Pe ea era desenată o floare mare, cu petale albastre și o tulpină verde.
Sub floare, cu litere stângace, scria:
„Să nu vă mai doară spatele.”
Am rămas cu ochii pe desen.
Apoi am început să plâng.
Nu de durere.
Nu de supărare.
Ci pentru că un copil de șase ani înțelesese într-un sfert de oră ceva ce mama lui refuzase să înțeleagă.
— E cea mai frumoasă floare pe care am primit-o anul acesta, i-am spus.
Rareș a zâmbit timid.
— Bunica mea are și ea dureri de spate. Și uneori îi aduc apă.
Am simțit un nod în gât.
— Atunci bunica ta este foarte norocoasă că te are.
Băiatul a ezitat.
— Mami spune că bunica e bătrână și că se plânge mereu.
N-am știut ce să-i răspund.
Înainte să pot spune ceva, mama lui s-a întors brusc.
— Rareș, stai la locul tău!
Copilul s-a retras.
Dar femeia nu mai avea aceeași privire disprețuitoare.
Pentru câteva clipe, s-a uitat la desenul pe care îl țineam în mână.
Apoi a spus încet:
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
M-am întors spre ea.
Nu părea să vorbească doar ca să încheie discuția.
Avea ochii umezi.
— Am avut o zi foarte grea, a continuat. Dar asta nu e o scuză. N-ar fi trebuit să vă vorbesc așa.
Am privit-o câteva secunde.
— Nu m-a supărat faptul că băiețelul dumneavoastră se juca. Copiii fac asemenea lucruri. M-a durut că v-am spus că sufăr și nu v-a păsat.
Femeia a coborât ochii.
— Știu.
Rareș s-a uitat la ea.
— Mami, putem să mergem la bunica după ce ajungem?
Femeia a rămas nemișcată.
— De ce, puiule?
— Ca să-i duc și ei o floare. Poate o doare spatele.
Atunci am văzut-o ducându-și mâna la gură.
Nu știu ce se întâmplase între ea și mama ei.
Nu știu dacă se certaseră sau dacă pur și simplu nu mai avuseseră timp una pentru cealaltă.
Dar am văzut ceva schimbându-se pe chipul acelei femei.
— Da, Rareș, a șoptit ea. O să mergem la bunica.
Când avionul a aterizat pe Aeroportul Internațional Avram Iancu din Cluj-Napoca, am așteptat ca ceilalți pasageri să înceapă să coboare.
Bărbatul care stătuse lângă mine mi-a scos trollerul din compartimentul de deasupra scaunelor.
— Să aveți drum bun, doamnă.
— Vă mulțumesc din suflet.
La ieșire, Ioana mă aștepta lângă ușa avionului.
— Sper că acum vă simțiți mai bine.
I-am arătat desenul.
— Uitați ce am primit.
L-a privit și a zâmbit.
— Se pare că băiețelul a înțeles.
— Da, i-am răspuns. Și poate că nu numai el.
Când am ajuns în zona de sosiri, mi-am scos telefonul și am sunat-o pe Andreea.
— Mamă? Ce s-a întâmplat? m-a întrebat speriată.
— Nimic rău, draga mea. Am o surpriză pentru tine.
— Ce surpriză?
— Sunt la aeroport, în Cluj.
Pentru câteva secunde, la celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
Apoi i-am auzit vocea tremurând.
— Mamă… ai venit?
— Am venit, puiul meu. Și de data asta nu mai plec după două zile. Stau cât ai nevoie de mine.
Andreea a început să plângă.
— Nu știi cât de mult aveam nevoie să fii aici.
O jumătate de oră mai târziu, când am văzut-o venind spre mine cu David în brațe, am uitat de oboseală.
Am întins mâinile, iar fiica mea s-a lipit de pieptul meu ca atunci când era mică.
David m-a privit curios.
Apoi mi-a întins mânuțele.
L-am luat cu grijă și l-am sărutat pe frunte.
— Bunica a venit, iubirea mea.
În seara aceea, după ce David a adormit, Andreea a observat desenul așezat pe noptiera mea.
— Mamă, de unde ai floarea asta?
I-am povestit tot ce se întâmplase în avion.
A ascultat fără să mă întrerupă.
Când am terminat, a luat hârtia și a privit-o îndelung.
— Știi ce mi se pare cel mai frumos? m-a întrebat.
— Ce anume?
— Că băiețelul acela n-a avut nevoie de un discurs ca să înțeleagă. A avut nevoie doar să vadă că te-a durut.
Am dat din cap.
Andreea mi-a luat mâna.
— Și mă bucur că ai venit, mamă.
Am strâns-o la piept.
În noaptea aceea, înainte să sting lumina, am pus desenul lui Rareș lângă fotografia soțului meu.
O floare albastră, făcută cu creioane colorate de un copil necunoscut.
N-am păstrat-o pentru că era frumoasă.
Am păstrat-o pentru că îmi amintea ceva ce, la 72 de ani, încă mai aveam nevoie să învăț.
Copiii nu se nasc știind să respecte durerea celorlalți. Învață din ceea ce văd la oamenii mari.
Iar uneori, când adulții uită să fie buni, tocmai un copil este cel care le amintește cum se face.
Sursa foto: Arhivă






















