Recent, în timpul unei sesiuni de curățenie în podul casei, am descoperit o cutie veche, etichetată „Poze – De păstrat” cu scrisul meu. Nu aveam nicio amintire legată de această cutie sau de eticheta în sine. Înconjurată de particule de praf dansând în lumina puternică, am deschis cutia cu un amestec de curiozitate și nostalgie.
Înăuntru, am găsit fotografii care surprindeau momente semnificative din viața mea: absolvirea facultății, alături de mama și tata, ziua nunții cu soțul meu, Daniel, dansând împreună fericiți, și câteva grătare de vară cu prietenii, la casa de lângă lac. Pe măsură ce derulam amintirile în fața ochilor, ceva mi-a captat atenția, iar zâmbetul mi s-a stins brusc.
Într-una dintre fotografii, mă aflam într-un pat de spital, ținând în brațe un nou-născut. Fața îmi era transpirată și obosită, iar cearcănele trădau nopți nedormite. Privirea mea, însă, era plină de o iubire profundă, fixată asupra acelui bebeluș. Îmi atingeam copilul, îi atingeam degetele mici, și îmi simțeam lacrimile curgând pe obraji. O altă fotografie mă arăta hrănindu-l, în timp ce degetele lui mici se încolăceau în jurul degetului meu.
Însă era imposibil. Nu aveam amintiri legate de o sarcină sau un copil. NICIODATĂ nu fusesem însărcinată. Dar atunci, cum puteau aceste fotografii să existe?
Am rămas pe podeaua podului, copleșită de imagini. Cu mâinile tremurânde, am examinat fiecare poză, încercând să găsesc un indiciu că ar putea fi trucate. Dar erau reale. Fotografiile păreau autentice, hârtia era îngălbenită, iar colțurile erau ușor uzate de trecerea anilor.
Într-o fotografie, am remarcat un detaliu distinctiv: un scaun galben-muștar într-un colț al camerei de spital și perdele cu un model geometric familiar. Acel decor îmi era cunoscut – era același spital unde fusesem cu mătușa mea la un an după o operație la șold. Ceva nu se lega, dar aveam nevoie de răspunsuri.
Căutarea adevărului
Dimineața următoare, fără să-i spun nimic lui Daniel, am plecat spre spital cu fotografiile în mână, hotărâtă să aflu adevărul despre acest mister. Parcarea spitalului era aproape goală la acea oră, iar eu am rămas câteva minute în mașină, adunându-mi curajul să intru.
O tânără recepționeră m-a privit în timp ce mă apropiam de ea, iar eu am întrebat cu voce tremurată: „Aș dori să accesez câteva fișe medicale mai vechi. Mă puteți ajuta?”
Am scos fotografiile și i le-am arătat. „Îmi puteți spune despre acest copil? Nu-mi amintesc nimic. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată însărcinată.”
Fără să răspundă, recepționera a început să tasteze pe computer, iar fața i s-a încrețit de îngrijorare. Apoi a dispărut într-un birou din spate. La scurt timp, o asistentă mai în vârstă, Nancy, cu o insignă pe care scria „Șefa asistentelor”, a apărut. Privirea ei părea să ascundă un amestec de compasiune și reținere, care m-a neliniștit profund.
„Doamnă, avem fișele pe numele dumneavoastră, dar va trebui să-l contactăm pe soțul dumneavoastră înainte de a putea discuta mai multe detalii,” a spus ea calm.
Confuzia mea a crescut. „Dar de ce? Sunt fișele mele medicale. Am dreptul să le văd!”
„Este o procedură standard în cazuri ca acesta,” a spus ea, ridicând telefonul și formând numărul lui Daniel. L-am auzit răspunzând, iar vocea ei deveni serioasă: „Domnule, sunt Nancy de la Spitalul St. Mary. Soția dumneavoastră, Angela, este aici și dorește să acceseze câteva fișe medicale. Puteți veni imediat?”
Nu-mi venea să cred că spitalul avea numărul lui Daniel. Fiecare secundă părea o eternitate, dar în scurt timp, Daniel a sosit, palid și vizibil îngrijorat.
„Angela, ești bine? Ce s-a întâmplat?” m-a întrebat, dar eu am răspuns direct: „De ce au spitalul numărul tău, Daniel? Ce nu-mi spuneți?”
Nancy ne-a condus spre un birou mic unde am fost întâmpinați de Dr. Peters, o femeie cu o privire blândă și o atitudine calmă. A închis ușa și și-a îndreptat privirea spre Daniel. „Este momentul să-i spui, Daniel. Merită să știe adevărul.”
Daniel s-a uitat la mine, iar eu îi vedeam greutatea cuvintelor în ochii săi. „Angela, acum șase ani, sora mea Fiona și soțul ei Jack încercau de mult să aibă un copil și trecuseră prin numeroase tratamente de fertilitate fără succes. Într-o seară, te-a rugat să-i fii mamă surogat, iar tu ai acceptat…”
Cuvintele sale m-au lovit ca un trăsnet. Nu îmi aminteam nimic despre această sarcină. O parte din mine refuza să accepte ideea că am fost însărcinată și că am purtat un copil pentru sora lui Daniel.
„Asta nu e posibil!” am izbucnit. „Aș fi ținut minte așa ceva! Sarcina nu e un lucru pe care să-l uiți!”
Dr. Peters a intervenit, explicând că am experimentat o „amnezie disociativă”, o formă de blocaj psihologic cauzat de trauma separării de copil. „După naștere, când a fost momentul să predai copilul, ai avut o reacție emoțională puternică, Angela. Hormonii materni au declanșat o legătură intensă, iar când am încercat să-l ducem la sora ta, ai devenit isterică. Psihicul tău a ales să blocheze amintirea pentru a te proteja.”
Simțeam că mintea mea refuză să accepte ce auzeam. „Mi-ați spus că am uitat un copil? O întreagă sarcină? Și că am lăsat acel copil fără să-mi amintesc? Este imposibil!”
Daniel s-a aplecat spre mine, încercând să mă consoleze, dar l-am respins. „De câte ori ai fost pe punctul de a-mi spune? De ce m-ai lăsat să trăiesc în minciună?”
Dr. Peters a continuat cu o voce caldă: „Angela, mintea a ales să uite pentru a te proteja. Psihicul nostru face uneori față durerii extreme creând un blocaj.”
Întâlnirea cu fiul meu uitat
În acea noapte, am stat în camera de oaspeți, cu fotografiile în jurul meu, încercând să îmi forțez amintirile să iasă la suprafață. În dimineața următoare, i-am spus lui Daniel că trebuie să-l văd. Voiam să-mi întâlnesc fiul, copilul pe care îl uitasem complet din cauza traumei.
Drumul către casa Fionei, într-o zonă rurală, părea nesfârșit. Când am ajuns, Fiona m-a întâmpinat, iar ochii ei erau precauți, încărcați de lacrimi. „Angela, bine ai venit,” a spus ea cu o voce blândă, dar precaută.
A intrat în cameră un băiețel cu părul negru și bucle jucăușe, care părea să poarte o parte din trăsăturile mele. Privirea lui timidă și în același timp curioasă mi-a frânt inima.
„Tommy,” a spus Fiona, „vino să o cunoști pe mătușa Angela.”
Cuvântul „mătușă” mi-a răsunat adânc în inimă, dar am încercat să-mi controlez emoțiile. „Bună, Tommy!” am spus eu, aproape șoptit.
El s-a apropiat, ținând un dinozaur de jucărie în mână, și m-a invitat în camera lui. „Vrei să vezi colecția mea de dinozauri?” a întrebat cu o voce inocentă.
L-am urmat în tăcere, încercând să găsesc urme ale legăturii pe care o uitasem. În fiecare mișcare, în fiecare cuvânt, simțeam fragmente de amintiri, umbre ale unei legături profunde care fusese îngropată sub straturi de traumă.
Întorcându-mă la mașină, știam că, în ciuda trecutului întunecat și a durerii provocate de pierderea amintirilor, făcusem un pas spre recuperarea unei părți pierdute din mine. Aveam un copil, un copil pe care nu-l cunoșteam, dar pe care îmi doream să-l redescopăr, în ciuda distanței și a provocărilor.