Grigore Madalina
Era duminică seara, aproape de ora nouă, când liniștea satului a fost spartă de zgomotul unei mașini scumpe. Farurile au luminat poarta veche de lemn a lui Nea Vasile, apoi claxonul a răsunat scurt, nervos, ca o poruncă.
Bătrânul tocmai își pusese o cămașă curată.
O călcase singur, cu mâinile lui tremurânde, deși nu mai vedea bine cutele. Stătuse aproape o oră în fața oglinzii mici din tindă, netezindu-și părul alb și aranjându-și vesta veche.
Știa că vine Corina.
Fiica lui.
Nu mai trecuse pe acasă de aproape două luni, dar în ziua de pensie apărea mereu. Uneori seara. Alteori pe fugă. Câteodată nici nu cobora din mașină.
Dar Nea Vasile o aștepta de fiecare dată ca pe o sărbătoare.
Pe banca de la poartă pusese o plasă cu un pui de țară, câteva roșii mari din grădină, două borcane cu dulceață și o sticlă cu lapte proaspăt. Lângă ele așezase și o pungă cu nuci, pentru că știa că fetei lui îi plăceau când era copil.
Când mașina a oprit, bătrânul a tresărit.
A luat plasa în mâini și a ieșit grăbit în uliță.
— Corina, tată…
Geamul mașinii a coborât.
La volan era fiica lui, îmbrăcată elegant, cu ochelari de soare prinși în păr și telefonul pe genunchi. Nici măcar nu a oprit motorul.
— Tată, hai mai repede, că n-am timp! Plecăm la mare la noapte. Ai luat pensia?
Nea Vasile a zâmbit obosit.
— Am luat-o, tată. Ți-am pregătit și ceva de mâncare. Un pui de țară, roșii…
Corina a strâmbat din nas.
— Nu-mi băga plasa aia în mașină, te rog. Abia am curățat tapițeria. Miroase a fum, a grajd, a pământ… Las-o acolo. Dă-mi banii și plec, că mă așteaptă prietenii.
Bătrânul a rămas cu plasa în mână.
Pentru câteva secunde, n-a spus nimic.
Doar a privit-o.
Se uita la ea și parcă o vedea din nou mică, alergând desculță prin curte, cu genunchii juliți, strigând:
— Tati, prinde-mă!
Atunci nu-i era rușine de mirosul de pământ.
Atunci roșiile din grădină erau cele mai bune din lume.
Atunci mâinile lui aspre erau locul în care se ascundea când îi era frică.
— Tată, mă auzi? a zis Corina nerăbdătoare. Ai banii?
Nea Vasile a pus încet plasa pe bancă.
A băgat mâna în buzunarul hainei lui vechi și a scos un plic gros, legat cu un elastic. I l-a întins pe geam.
Corina l-a luat repede.
— Așa. Vezi că se poate?
A desfăcut plicul, pregătită să numere cei 1.500 de lei pe care îi lua de obicei din pensia lui. Dar, în clipa următoare, mâinile i-au încremenit.
În plic nu erau doar bani de pensie.
Erau teancuri de bancnote de euro.
Și câteva acte împăturite.
Corina a clipit de mai multe ori, convinsă că nu vede bine.
— Ce… ce sunt ăștia, tată?
Nea Vasile și-a frecat palmele, stânjenit.
— Sunt 15.000 de euro, tată.
— 15.000?
Vocea ei s-a rupt.
— De unde ai tu banii ăștia?
Bătrânul a privit spre câmpul din capătul satului. Acolo unde, ani întregi, mersese cu sapa, cu plugul, cu speranța că pământul acela va rămâne cândva fetei lui.
— Am vândut pământul de la marginea satului.
Corina s-a uitat la el ca și cum nu înțelegea limba în care vorbea.
— Ai vândut pământul mamei?
Nea Vasile a înghițit în sec.
— Da, tată. Tot. Nu mai puteam să-l muncesc. Și m-am gândit că ție îți trebuie mai mult decât mie.
— Dar era singurul lucru care ți-a mai rămas!
Bătrânul a zâmbit trist.
— Ba nu. Mi-ai mai rămas tu. Sau așa am crezut.
Corina a lăsat plicul în poală.
Pentru prima dată în seara aceea, n-a mai spus nimic.
Nea Vasile s-a apropiat de geamul mașinii și i-a vorbit blând, așa cum îi vorbea când era copil.
— Ia-i, tată. Să-ți ajungă de vacanțe, de haine, de ce ai tu nevoie. Să nu te mai obosești să vii până aici în praful ăsta pentru pensia mea. Știu că te grăbești mereu. Știu că satul ăsta te încurcă. Am vorbit cu vecinul Ilie. Îi las casa, dacă are grijă de mine când n-oi mai putea. Și când mi-o veni ceasul, să mă îngroape creștinește.
Corina a simțit că îi fuge aerul din piept.
— Tată…
— Nu te supăra, fata mea. Nu ți-o spun ca să te cert. Ți-o spun ca să nu mai simți că ai o datorie. Eu sunt bătrân. Mă descurc eu cumva. Tu du-te la mare. Fii fericită.
Cuvintele acelea au lovit-o mai tare decât orice reproș.
Corina s-a uitat la plic.
La banii din el.
Apoi la mâinile tatălui ei.
Erau crăpate, muncite, subțiri. Mâinile acelea îi ținuseră ghiozdanul în prima zi de școală. Mâinile acelea îi aduseseră medicamente când făcuse febră. Mâinile acelea munciseră o viață întreagă ca ea să poată pleca la oraș.
Și ea venise duminică seara doar ca să-i ia pensia.
A deschis portiera încet.
A coborât în praful uliței, în rochia ei scumpă și cu sandalele albe pe care încercase să nu le murdărească. A făcut doi pași spre bătrân, apoi a căzut în genunchi în fața lui.
— Iartă-mă, tată…
Nea Vasile a înlemnit.
— Corina, ridică-te, tată, că te murdărești.
Dar ea i-a prins mâinile și le-a lipit de obrazul ei.
— Nu-mi pasă. Iartă-mă. Te rog, iartă-mă. Am fost o nenorocită.
— Nu vorbi așa, fata mea.
— Ba da. Așa am fost. Am venit la tine doar când aveam nevoie de bani. Te-am făcut să crezi că mă încurci. Te-am lăsat singur. Și tu… tu ai vândut tot ce mai aveai pentru mine.
Bătrânului i s-au umplut ochii de lacrimi.
A încercat să o ridice, dar Corina plângea cu fața lipită de mâinile lui.
— Nu plec la mare, tată. Nu mai plec nicăieri.
Din mașină se auzea telefonul vibrând.
Probabil o sunau prietenii.
Corina s-a ridicat, a luat telefonul și l-a închis.
Apoi a luat plicul cu bani și i l-a pus înapoi în buzunar.
— Nu iau nimic.
— Dar, tată…
— Nu. Banii ăștia nu sunt pentru costume de baie și hoteluri. Sunt ai tăi. Și pământul… pământul trebuie recuperat.
Nea Vasile a clătinat din cap.
— Nu se mai poate. Am semnat actele.
Corina a luat actele din plic și le-a citit tremurând.
— Ai primit avansul?
— Da. Restul urma să-l semnez mâine la notar.
Ochii Corinei s-au aprins.
— Atunci nu e pierdut tot. Mergem mâine împreună.
— Unde?
— La notar. La omul care voia să cumpere pământul. Îi dăm avansul înapoi și anulăm tot, dacă se mai poate. Iar dacă nu se poate, îl răscumpăr eu.
Nea Vasile s-a uitat la ea neîncrezător.
— Tu?
— Eu, tată. Eu am salariu bun. Am dat bani pe prostii, pe vacanțe, pe haine, pe lucruri de care nu aveam nevoie. Dar pentru pământul mamei și pentru liniștea ta n-am găsit timp niciodată.
Apoi s-a uitat spre curte.
— Pot să intru?
Bătrânul a clipit des.
— Cum să nu poți, tată? E casa ta.
Corina a luat plasa de pe bancă.
— Și puiul ăsta vine cu mine în casă. Mi-era dor de mâncarea ta, doar că am fost prea proastă să recunosc.
Nea Vasile a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.
Au intrat împreună în curte.
Casa mirosea a busuioc uscat, a lemn vechi și a pâine pusă la dospit. Corina s-a oprit în pragul bucătăriei și a dus mâna la gură.
Pe masă erau două farfurii.
Două pahare.
Și o lumânare mică aprinsă lângă fotografia mamei ei.
— Ai pus masă pentru mine?
— Pun mereu când știu că vii, tată.
Corina a izbucnit din nou în plâns.
De data aceasta, Nea Vasile nu i-a mai spus să se oprească. A tras-o la piept și a ținut-o acolo, așa cum o ținea când era copil.
— Gata, fata mea. Gata. Ai venit acasă.
În noaptea aceea, Corina nu a mai plecat la mare.
A rămas în casa părintească.
Și-a scos sandalele scumpe, a îmbrăcat un trening vechi găsit într-un dulap și l-a ajutat pe tatăl ei să încălzească mâncarea. Au stat la masă până târziu. Au vorbit despre mama ei, despre anii pierduți, despre singurătatea lui și despre rușinea ei.
Dimineața, la prima oră, Corina l-a dus pe Nea Vasile la notar.
A vorbit calm, dar hotărât. A restituit avansul primit pentru pământ și, după câteva ore de discuții, actele au fost anulate. Omul care voia să cumpere pământul s-a uitat la bătrân și a spus doar atât:
— Dacă fata s-a întors acasă, atunci pământul trebuie să rămână în familie.
Când au ieșit din birou, Nea Vasile plângea în tăcere.
Corina l-a luat de braț.
— De acum înainte, nu mai vii singur la poștă, nu mai stai singur la doctor și nu mai mănânci singur duminica.
— Ai viața ta, tată.
— Și tu ești parte din ea.
În săptămânile următoare, Corina a început să vină în fiecare weekend.
La început, vecinele priveau pe furiș peste gard, nevenindu-le să creadă. Mașina scumpă apărea vineri seara, iar Corina cobora nu cu mâna întinsă, ci cu sacoșe pline de cumpărături, medicamente, cafea și câte ceva pentru casă.
Dar cel mai important lucru pe care îl aducea era timpul.
Stătea cu tatăl ei pe bancă.
Îl asculta.
Îl ducea la medic.
Îi citea facturile.
Îi tundea trandafirii.
Într-o duminică, a venit cu o veste care l-a făcut pe bătrân să se sprijine de poartă ca să nu cadă.
— Tată, am vorbit la muncă. Două zile pe săptămână pot lucra de acasă. O să stau aici de joi până luni. Iar în restul zilelor vine o femeie din sat să te ajute. O plătesc eu.
— Nu vreau să-ți stric viața.
Corina i-a luat mâinile.
— Mi-am stricat-o singură când am uitat ce contează. Acum încerc să o repar.
În vara aceea nu s-a mai dus la mare.
A zugrăvit casa tatălui ei.
A schimbat acoperișul.
A refăcut gardul.
Și, într-o zi, a pus o masă mare în curte, sub nuc, cu vecini, rude și copii alergând printre flori.
Nea Vasile stătea în capul mesei, cu cămașa lui albă și cu ochii umezi.
Corina s-a așezat lângă el și i-a pus în farfurie o bucată de friptură.
— Mănâncă, tată. Că azi nu te mai las să-mi spui că nu ți-e foame.
Bătrânul a râs.
Un râs mic, curat, pe care satul nu-l mai auzise de ani întregi.
— Știi ceva, fata mea?
— Ce?
— Nu banii m-au durut. Nici pensia. Nici pământul.
Corina și-a plecat privirea.
— Știu.
— M-a durut că nu mai aveam cui spune seara: „Ai grijă de tine, tată.”
Ea i-a strâns mâna.
— Acum ai. Și o să ai mult timp de acum înainte.
Anii au trecut mai blând după aceea.
Corina nu a devenit perfectă peste noapte. Încă avea zile grele, încă se mai grăbea, încă mai ridica uneori vocea. Dar se oprea. Își amintea seara aceea de duminică, plicul cu euro și mâinile tatălui ei tremurând la geamul mașinii.
Și se întorcea.
Mereu se întorcea.
Iar Nea Vasile, care crezuse că își va sfârși bătrânețea singur, a ajuns să-și bea cafeaua de dimineață cu fiica lui pe prispă, privind pământul salvat de la vânzare și roșiile crescute din nou în grădină.
Într-o zi, Corina a luat o roșie coaptă din palmele lui și a mușcat din ea.
— Are gust de copilărie, tată.
Bătrânul a zâmbit.
— Nu, fata mea. Are gust de acasă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, amândoi au știut că acasă nu era doar o casă veche, o poartă de lemn sau o bucată de pământ.
Acasă era locul în care iubirea fusese rănită, dar nu murise.
Locul în care o fiică a avut curajul să se întoarcă.
Și un tată a avut puterea să ierte.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
