Georgescu Dragos
Dan Negru a publicat pe rețelele de socializare un mesaj tranșant despre greva din educație, în care mută reflectorul dinspre cifra din fluturaș spre miezul moral al crizei: demnitatea.
În opinia realizatorului TV, discuția exclusiv despre salarii ratează problema reală – degradarea constantă a statutului profesorului, lipsa de autoritate în clasă și cadrul normativ care, multă vreme, a făcut aproape imposibilă exmatricularea elevilor-problemă, în numele unei egalități prost înțelese.
Dan Negru, mesaj categoric despre profesori în prima zi a anului școlar. Ce spune despre grevă
„Dascălii sunt umiliți în școli de derbedei, de părinți formați la conferințele de parenting, de aroganța banilor și de legile absurde ale statului”, scrie Negru, într-o postare care a strâns rapid reacții și împărtășiri.
Mesajul vine pe fondul unei nemulțumiri cumulative: dascălii invocă nu doar remunerația insuficientă, ci și climatul ostil în care își fac meseria – presiuni, reclamații mărunte transformate în „cazuri”, absența instrumentelor reale de disciplină, și un filon de neîncredere care a măcinat, în ani, prestigiul școlii. „Cândva, copiii nu voiau să meargă la școală. Astăzi, nu mai vor nici profesorii”, notează jurnalistul, rezumând sec o stare de demotivare ce se simte atât în cancelarii, cât și în clase.
În centrul argumentației sale, Dan Negru așază un diagnostic simplu și dur: criza din educație este o criză a respectului. Banii contează – subliniază el –, dar nu pot substitui autoritatea legitimă a profesorului, nici încrederea socială în școală. Un sistem în care dascălul e pus la zid de elevi sfidători, părinți hipervigilenți și o legislație incoerentă nu poate produce oameni bine așezați, indiferent de grila salarială. Acolo unde respectul lipsește, nici vocația nu rezistă.
În ultimii ani, spațiul public a metabolizat numeroase întâmplări cu elevi agresivi, părinți intruzivi sau viralizări ale unor scene din clasă scoase din context. În această cultură a reacției imediate, spune Negru, dascălul a devenit țap ispășitor pentru toate eșecurile educației, de la absența bunelor maniere până la notele de la evaluări. Urmarea? Profesia s-a erodat, iar tinerii foarte buni o evită. Demnitatea – nu fluturașul – e pierderea cu adevărat gravă.
Profesorul între „derbedei”, presiunea părinților și „legile absurde”
Realizatorul indică trei surse de decredibilizare: comportamentele indecente tolerabile în școli, „parentingul” transformat în presiune agresivă asupra dascălului și reguli ilogice care limitează pârghiile de disciplină. Ani la rând, exmatricularea a fost tratată ca tabu, ba chiar blocată în practică; cuvântul profesorului a fost relativizat; actul educațional s-a împiedicat, adesea, de un hățiș de proceduri gândite mai ales să evite scandalul, nu să restabilească ordinea. Din această perspectivă, greva devine și un strigăt contra neputinței instituționale.
În spatele formulei „părinți formați la conferințe de parenting”, Negru pare să critice nu grija părintească în sine, ci derapajul prin care „teoria” substituie încrederea și bunul-simț: părinți care cer imposibilul, contestă profesionalismul dascălului la fiecare pas, transformă clasa în tribunal, iar profesorul în acuzat permanent. Acolo unde parteneriatul școală–familie devine un front de litigiu, nici elevul nu câștigă.
„Cândva, copiii nu voiau la școală. Azi, nu mai vor profesorii”
Această inversare formulată de Dan Negru a devenit linie de rezumat în reacțiile din online. Ea prinde un adevăr incomod: dezamăgirea profesiei. Mulți profesori rămân din vocație, din loialitate față de copii, din drag de carte – dar la capătul zilei, mulți se întreabă de ce să mai rămână când munca lor e devalorizată. Greva vorbește și despre nevoia de sens: un salariu decent e necesar, dar nu vindecă umilința zilnică; nu repară clasă după clasă, glumă după glumă, „memă” după „memă”.
Într-un sistem în care evaluările sunt tot mai standardizate, iar predarea tot mai birocratizată, spatele profesorului rămâne descoperit. „De ce nu mai stau?” devine întrebare legitimă pentru mulți. Răspunsul, sugerează Negru, ține de recâștigarea demnității: fără ea, nici majorările nu fixează problema.
Cum ne-a învățat cultura să vedem profesorul: „Filantropica” versus profesorul-model
O parte interesantă din argumentul lui Dan Negru merge spre cultură și cinema. El amintește de „Filantropica”, film emblematic al postcomunismului românesc, în care protagonistul – un profesor modest – ajunge asociat „mafiilor” cerșetoriei. Contrastul propus: în filmele altor culturi, profesorul e adesea arhetipul mentorului – de la „Mona Lisa Smile”, cu Julia Roberts, la „La Casa de Papel”, unde „Profesorul” devine mintea sclipitoare a întregii narațiuni. „La noi, profesorul e cerșetor”, conchide Negru, rezumând în mod polemic felul în care imaginile dominante pot modela percepția socială.
Desigur, cinematografia nu e niciodată inventar statistic al realității. Dar observația atinge o coardă sensibilă: în poveștile noastre, profesorul apare prea rar ca exemplu luminos, iar când o face, rămâne marginal. Cultura populară are forță formativă; dacă vrei demnitatea profesorului, poate că e cazul ca teatrul, filmul, televiziunea să-l repună în rolul meritat: model, îndrumător, om cu autoritate blândă.
Cuvinte tari, reacții puternice: de ce contează tonul
Postarea lui Dan Negru e tăioasă la nivel de expresie. Termeni ca „derbedei” pot incomoda, dar efectul retoric e clar: ridică volumul pe o temă care altminteri se tocește în formule tehnice. În spatele cuvintelor stă o anxietate socială reală: siguranța în școală și respectul pentru rolul profesorului. Mulți cititori văd în cuvintele lui propriile trăiri – fie ca părinți, fie ca profesori, fie ca foști elevi – iar alții impută tonul dur, considerând că ar stigmatiza. Oricum ar fi, mesajul a reușit să iasă din zgomot.
Importanța unei astfel de intervenții nu e să dea verdictul final, ci să deschidă discuția acolo unde, adesea, ea e evitată: cum restabilim autoritatea fără a anula empatia? Cum apărăm drepturile copilului fără a dezarma profesorul? Cum trecem de la spectacolul conflictului la cooperarea care educă?
În multiple sisteme educaționale, profesorul are spațiu de manevră: coduri clare de conduită, sprijin instituțional, consiliere pentru situații dificile, formare continuă reală (nu hârtie), echipe care intervin când disciplina scapă. Acolo unde profesorul e lăsat singur „la catedră”, în fața unei clase complicate, cu răspunderi absolute și drepturi relative, demnitatea se tocește. Școala devine muncă de uzură.
Dan Negru pune lumina pe acest pachet invizibil de probleme. „Demnitatea s-a pierdut, nu fluturașul de salariu”, scrie el, încheind cu un principiu pe care puțini îl contestă: „Școala nu trebuie să facă oameni mari, ci oameni buni.” Adică: caracterul înaintea CV-ului, buna-cuviință înaintea ambalajului.
