Mirela Loșniță
Actrița Dana Rogoz a rememorat într-un mesaj profund și emoționant postat pe pagina sa de Facebook fragmente din copilăria sa trăită imediat după căderea comunismului, în anii ’90. Mesajul, încărcat de emoție și nostalgie, vine în contextul alegerilor ce urmează și conține un îndemn puternic adresat tinerilor: să înțeleagă și să prețuiască libertățile de care se bucură astăzi și, mai ales, să meargă la vot.
În perioada post-decembristă, o simplă ieșire din țară era percepută ca un miracol. Așa își amintește Dana Rogoz primul ei turneu în străinătate, alături de grupul Minisong, în Belgia, o experiență care, spune ea, i-a schimbat viața. Părinții au făcut eforturi uriașe pentru ca ea și fratele ei să poată merge – împrumuturi prin vecini, colegi de serviciu, rude. Dar rezultatul a meritat fiecare sacrificiu.
Dana Rogoz, amintiri emoționante din copilăria post-comunistă
„Părinții mei făcuseră mari eforturi să ne trimită și pe mine și pe fratele meu în turneu. Îi auzisem vorbind între ei că ‘poate e prea mică și nu va ține minte…’. Și totuși, până la urmă s-au împrumutat prin vecini, pe la colegii de serviciu, pe la rude și au reușit să ne plătească amândurora acea ieșire din țară. Acea ieșire care mie mi-a schimbat viața. Căci o simplă oprire a grupului la o benzinărie era trăită cu entuziasmul unei aterizări reușite pe Marte.”, și-a început ea mesajul.
În Belgia, Dana și fratele ei descoperă pentru prima dată dulciuri „de pe altă planetă”: cremă de ciocolată, înghețată la cutie, iaurturi cu fructe. Timizi, nu le consumau de față cu gazdele, dar noaptea se strecurau în bucătărie „să mai guste câte ceva”.
Însă piesa de rezistență a fost o pereche de teneși cu lumini în talpă:
„Ceee?!? Lumini în talpă? ‘Se aprind când pășesc?’ l-am întrebat eu pe fratele meu. Pantofii ăia mai aveau puțin și îmi deformau mersul, dar nu conta! Erau pantofii mei din Belgia! De pe acea planetă, foarte depărtată de casa mea.”
Momentul în care și-a dorit o Europă fără granițe
Un alt episod emoționant povestit de actriță s-a petrecut în Cipru, la un festival internațional, unde o echipă de televiziune olandeză a întrebat-o ce părere are despre ideea unei Europe unite. Reacția ei de copil de 6 ani, crescut în România post-comunistă, a fost spontană:
„Cum adică? Să călătorim dintr-o țară în alta ca și când n-ar exista granițe? Fără vize? Normal! Uaaaau! Țineam minte cum m-a pus atunci Ioan Luchian Mihalea pe masa vameșilor, spunându-le: ‘Na, uitați pe cine țineți voi la graniță de atâtea ore! Un copil de 6 ani și încă mulți alții obosiți în autocar’ – de li s-a făcut și lor milă, ne-au dat drumul și am trecut urlând de bucurie cu toții.”
După două decenii, familia belgiană care o găzduise i-a scris pe rețelele sociale, timid, întrebând dacă și-ar dori să se revadă. Dana a acceptat. Le-a povestit despre cum mașinuțele teleghidate primite de la ei făceau furori în cartier, despre pantofii cu luminițe, dar și despre cartofii prăjiți cu ketchup pe care i-a mâncat atunci pentru prima oară.
„Fără prea mari speranțe, dacă aș vrea să ne întâlnim, după atâția ani. Le-am vorbit despre mașinuțele teleghidate pe care le-am adus în țară și cu care se jucase tot cartierul, le-am povestit despre pantofii mei cu luminițe, dar și despre cartofii prăjiți cumpărați de la o rulotă din Bruxelles și mâncați pentru prima oară în viața noastră cu… ketchup!. Nu le venea să creadă că alegerile pe care le făcuseră pentru ‘copiii din România, proaspăt ieșiți din comunism’ au avut acest efect. Să ne ducă pe toți copiii din grup să mâncăm, exact cum o făceau ei la vremea aceea, niște cartofi prăjiți, într-un food market. Ne trimiteau Nutella sau cremă Milky Way, prin ajutoare, la o școală din Militari. Oho, țin minte crema aia alb cu negru, pe care o mâncam și dacă expirase deja. De la medicamente la… salam! Erau celebrii ‘cârnațiori Bifi’ (așa îi numea mama), pe care îi luam cu mine la școală și îi împărțeam cu colegii.”
Dana Rogoz își încheie mesajul cu un apel sincer și emoționant către tineri: să nu ia de bun tot ceea ce pare astăzi normal. Călătoriile fără viză, libertatea de exprimare, deschiderea granițelor, toate acestea au fost, cândva, vise îndrăznețe pentru copiii care trăiau în România anilor ’90.
„Dar acum România este în Uniunea Europeană. Ne uităm în jur și nu mai există nicio diferență între noi și voi. Ținem minte foarte bine cum era când vă vizitam, înainte de anii 2000. Dar acum, revenind după o pauză de 20 ani, e… incredibil. El a primit mesaj de la părinții lui: ‘Am intrat în NATO!!! Fără să cerem voie nimănui, am luat decizia de a trece din clasă în clasă, pentru a deschide ușa și a da vestea: ‘Ne scuzați că întrerupem ora, voiam doar să vă anunțăm că am intrat în NATO! Opreau puțin ora pentru un rând de aplauze sau chiote de bucurie. Poate sunt tineri care votează acum și nu au de unde ști cum am simțit noi schimbarea. Și cât de mult ne-am dorit-o! Eu vreau ca țara să meargă înainte, nu înapoi.”
