Mirela Loșniță
Trădarea nu vine niciodată cu avertismente. Nu există semnale clare sau schimbări subtile de ton care să te prevină înainte ca lama cuţitului să-ţi străpungă spatele. Trădarea vine cu un zâmbet. Cu o îmbrăţişare. Cu promisiunea unei prietenii eterne. Eu sunt Kera. Am douăzeci şi opt de ani, iar tot ce am acum am construit de la zero.
Decizii din trecut care îți pot schimba viața
Am fost abandonată la un orfelinat când eram doar un bebeluş. Fără o scrisoare, fără vreo explicaţie. Doar o fetiţă pierdută într-o lume care nu avea loc pentru ea. Am crescut în casele altora, trecând dintr-un sistem de plasament în altul, învăţând de mică că, oricât de mult ar vrea oamenii să fie drăguţi, singura persoană pe care mă puteam baza cu adevărat eram eu încă.
Asta până la Sam.
Ne-am cunoscut la opt ani, două suflete fără familie, agăţându-ne una de alta ca de singura noastră salvare. Am învăţat să gătim împreună, strecurându-ne noaptea în bucătăria orfelinatului pentru a fura unt de arahide sau pentru a testa reţete pe care le văzusem la televizor.
Visam să devenim chefi renumiţi, să conducem propriul restaurant.
„Într-o zi, Kera”, spunea Sam. „Într-o zi o să avem bucătării uriaşe şi o mulţime de bani! Şi o să cumpărăm tot ce vrem.”
„Ştiu”, răspundeam mereu, zâmbind.
Ne-am clădit viitorul cu speranţe şi mult efort. Am intrat la o şcoală culinară cu burse, am muncit din greu şi am absolvit între primii din promoţia noastră. Ne-am susţinut una pe alta prin toate obstacolele, învăţând din greşelile noastre.
„O să fiu mereu aici, Sammy”, i-am spus într-o zi, când am ajuns la Urgenţe, după ce Sam se rănise într-un accident stupid, prea entuziasmată să toace ierburi aromatice.
„Ştiu, K”, a spus ea, zâmbind sub efectul analgezicelor. „Împreună sau nimic, nu?”
Norocul ne-a surâs. Ne-am angajat la unul dintre cele mai bune restaurante din oraş. Am urcat treptat, demonstrându-ne talentul şi rezistenţa în această industrie nemiloasă.
Apoi, a apărut ocazia care ne putea schimba viaţa: postul de chef executiv s-a eliberat, iar noi eram candidatele principale.
„Orice s-ar întâmpla, să nu lăsăm asta să ne distrugă prietenia, da?” mi-a spus Sam, strângându-mi mâna.
„Desigur”, am zâmbit. „Nimic nu se schimbă. Dar acum să mergem să mâncăm ceva, mor de foame. Un burger gras ar merge la fix.”
Ea a zâmbit, dar parcă era ceva ciudat în expresia ei, o uşurare prea mare
„Sigur, ne vedem acolo. Trebuie să rezolv ceva înainte. O să dau o fugă la farmacie.”
Ceva mi s-a părut suspect, dar am ignorat sentimentul. Era Sam, prietena mea.
Câteva ore mai târziu, în mijlocul serii, Chef Reynard, managerul nostru, a intrat furios în bucătărie.
„Nu mă aşteptam la asta de la tine, Kera!” a tunat el, cu ochii de gheaţă fixaţi asupra mea.
Toată lumea a amuţit. Zgomotele au încetat brusc.
„Chef?” am înghiţit cu greu.
„La vestiare, acum! Toată lumea!”
Ceva nu era în regulă.
„Astăzi am făcut un control de inventar. S-a găsit ceva furat… în geanta ta, Kera. Caviar negru.”
M-am blocat. Respiraţia mi s-a oprit. Capul îmi vuia.
„Asta e imposibil!” am exclamat.
Chef Reynard a ridicat un borcan mic de sticlă. Eticheta era clară: caviarul nostru exclusiv, folosit doar pentru clienţii VIP.
„Nu l-am luat eu! Jur pe viaţa mea!”
„Atunci cum a ajuns în geanta ta?” a întrebat calm, dar ferm.
Am întrerupt contactul vizual, căutând un sprijin în ochii colegilor. Unii arătau sceptici, alţii dezamăgiţi. Dar Sam…
Sam nu-mi întâlnea privirea
Stătea nemişcată, cu mâinile împerecheate în poală. Deodată, am însuşeles.
Ea ştiuse despre control. Ea m-a trădat.
Chef Reynard a scos o lanternă UV.
„Am aplicat un marcaj invizibil pe borcanele noi. Cine le atinge va avea urme pe mâini.”
Toată lumea şi-a întins palmele. Nimic. Nimic. Nimic. Apoi…
O strălucire slabă pe degetele lui Sam.
Lumea s-a prăbuşit în jurul meu.
„Sam… cum ai putut?” am şoptit.
Chef Reynard şi-a încurcat braţele, cu o privire rece.
„Explică-te.”
Sam a pălit.
„Poate că altcineva a întins… apoi am atins şi eu…” a mormăit ea.
„Pleacă, Sam.”
A ieşit fără să mai spună nimic. Dar înainte de a dispărea, privirea ei mi-a spus totul: nu-i părea rău. Era furioasă că fusese prinsă.
Chef Reynard s-a întors spre mine.
„Nu tolerez hoţii. Dar nu am crezut că ai fost tu. Ai muncit prea mult. De fapt…” mi-a întins un contract. „Dacă eşti de acord, semnează. Vreau să fii noul chef executiv.”
Acasă, Jenna, colega noastră de apartament, m-a întâmpinat cu o veste scurtă:
„Sam a plecat. A spus că trebuie să se regăsească.”
M-am prăbuşit pe canapea. Trădarea doare, dar poate… poate aşa trebuia să fie. Fără Sam. Fără otrava ei.
Poate că era mai bine aşa.
