Georgescu Dragos
Rick Davies, solist, claviaturist și co-fondator al legendarei trupe britanice Supertramp, a murit sâmbătă, la vârsta de 81 de ani, la domiciliul său din Long Island, SUA, după o luptă de peste zece ani cu mielomul multiplu.
Doliu în lumea muzicii. S-a stins artistul iubit de mulți români
Vestea a fost confirmată duminică seară într-un mesaj al formației, care a subliniat că Davies a fost, alături de Roger Hodgson, co-scenaristul și interpretul unor piese devenite puncte cardinale în istoria rockului. „A lăsat o amprentă de neșters asupra muzicii”, au transmis colegii săi, în timp ce întreaga lume a fanilor a început să rememoreze versuri, riff-uri de pian și timbrul său grav, plin de ironiile și lumina din care s-a născut estetica Supertramp.
Născut în 1944, la Swindon, în Anglia, Rick Davies a intrat în muzică fără fum de artificii, cu o perseverență discretă, tipic britanică, și cu un simț al compoziției ce îmbina blues-ul și jazz-ul cu sofisticarea rockului progresiv care avea să domine anii ’70. În 1969, după un anunț pus pentru a recruta colegi de trupă, îl întâlnește pe Roger Hodgson; împreună vor fonda Supertramp la Londra, dând startul unei colaborări care, vreme de peste un deceniu, a reușit ceea ce puține duete compoziționale au reușit: să unească două voci artistice distincte într-un sunet unitar, recognoscibil din primele măsuri.
Rick Davies. Foto: Facebook
De la începuturile progressive la consacrarea globală
Anii de început ai trupei au însemnat căutare, experimente și o identitate sonoră în plină formare. Albumele „Crime of the Century” (1974) și „Crisis? What Crisis?” (1975) fixează direcția: melodii ample, aranjamente bogate, alternanțe de pian acustic și electric, linii vocale care jonglează între introspecția lui Davies și falsetto-ul solar al lui Hodgson. Supertramp devine, pe nesimțite, o formație cu două fețe complementare: pe de o parte, sarcasmul, ancorarea socială și bas-baritonul lui Davies; pe de altă parte, luminozitatea melodică, spiritul adolescentin și vocea înaltă a lui Hodgson. Întâlnirea lor creează un dialog muzical ce stă la originea succesului planetar.
Apogeul vine în 1979, când Supertramp lansează „Breakfast in America” – un LP care cucerește lumea și vinde zeci de milioane de copii, aducând trupei două premii Grammy și o posteritate ce depășește epocile. Pe acel disc, Rick Davies este voce și clape, arhitect al groove-urilor elegante și al acelui amestec de ironie și tandrețe ce a făcut ca piese precum „Goodbye Stranger” sau „Bloody Well Right” să devină coloane sonore ale unei generații. Nu-i lipsește nimic: linii de pian care te prind în capcană, refrene catifelate, o secție ritmică cu elasticitate de jazz, suflători care îmbracă frazele în aur și, desigur, acea conversație dintre Davies și Hodgson care dă muzicii tensiune, relief, respirație.
Succesul nu e doar de cifre: e de imaginar cultural. „Breakfast in America” transcende statutul de disc și devine simbol – o privire britanică, inteligent ironică, spre mitologiile americane. În tot acest univers, Rick Davies e busola care menține echilibrul între comentariul social și confesiunea personală, între ritm și lirism.
O voce, un pian, un fel de a sta pe scenă
Deși presa a fixat adesea în memoria publică înălțimile cristaline ale lui Hodgson, vocea lui Rick Davies a fost contrapunctul obligatoriu: gravă, unsuroasă cât trebuie, cu acel mușchi de blues care face ca frazele să aibă greutate. Acolo unde Roger urca spre cer, Rick așeza picioarele în asfalt. Iar la pian – acustic sau electric – era un narrator cu degete: fiecare ostinato, fiecare sincopă avea rolul ei, nu pentru virtuozitate în sine, ci pentru a duce povestea mai departe. Celebrele introduceri, micile figuri de pian electric care semnalau direcția melodiei, pauzele atent dozate: toate sunt parte din alfabetul lui Davies, un muzician care nu a vrut niciodată să fie „spectaculor” în sensul banal al cuvântului, ci eficient, exact, adevărat.
Despărțiri, reinventări și tăceri
În 1983, după lansarea albumului „Famous Last Words”, Roger Hodgson părăsește trupa. Din acel moment, Rick Davies rămâne singurul membru fondator rămas la timonă, continuând să ducă mai departe numele Supertramp cu o formulă reorganizată. Teoretic, după despărțire, nu mai avea dreptul să interpreteze pe scenă piesele scrise de Hodgson – hituri precum „The Logical Song” –, iar acest cadru a influențat în mod natural setlist-urile și felul în care repertoriul a circulat în anii ce au urmat.
După un turneu mondial intens, trupa se destramă în 1988, apoi se reformează în 1996, perioadă în care scoate încă două albume și alternează între pauze și turnee până în 2012. E o maturitate mai liniștită, cu bucurii mai discrete și o relație de fidelitate cu un public care crescuse odată cu muzica lor. Pe scenă, Davies rămâne același: sobru, concentrat, cu un zâmbet îngust în colțul gurii atunci când orchestrația îl ridică la suprafață și refrenul prinde sala.
