Georgescu Dragos
Într-o seară aglomerată la bistroul meu din Portland, o clientă necunoscută mi-a cerut să-mi schimb coafura și ținuta. Nu voia să „îi distrag” logodnicul. Nici nu bănuia că eram proprietara localului. Și nici eu nu știam că, în doar câteva minute, avea să devină parte din familia mea.
Conduc un bistro elegant într-unul dintre cartierele populare ale orașului, un loc în care mâncarea este preparată din ingrediente locale, iar clienții fideli îmi cunosc numele. A fost un proiect construit de la zero, cu multe nopți nedormite, dar care a devenit o afacere de succes. În weekend, rezervările sunt făcute cu două săptămâni înainte.
Femeia care mi-a cerut să-mi schimb coafura și uniforma în restaurantul meu s-a dovedit a fi logodnica fratelui meu
Sunt implicată total. Îmi petrec serile întâmpinând clienți, organizând mesele, servind dacă cineva lipsește sau chiar pregătind băuturi dacă barul e aglomerat. Într-o seară pot fi gazdă, în alta preiau comenzile din bucătărie, iar dacă e nevoie, sunt chelneriță. Am făcut toate meseriile posibile aici și fiecare mi se pare importantă.
Acum câteva luni, fratele meu Mike, care locuiește în alt stat, m-a sunat cu o veste importantă: s-a logodit. O știre grozavă. Deși erau împreună de un an, îmi povestise puține lucruri despre ea. Mi-a spus că e o femeie încrezătoare, elegantă și că ține mult la ea. Credeam că o voi întâlni abia la nuntă, dar mi-a spus că vine cu ea în weekend și vrea să luăm masa împreună. „La restaurantul tău, evident”, a adăugat.
Am fost încântată. Eu și Mike suntem foarte apropiați și voiam să-i cunosc viitoarea soție. I-am rezervat cea mai bună masă pentru vineri seara și am instruit echipa să le ofere tratament de VIP. Plănuisem să-mi iau liber în acea seară ca să fiu prezentă la masă, dar lucrurile nu au mers cum mi-am imaginat.
Gazda noastră obișnuită a lipsit din cauza unei toxiinfecții alimentare, iar restaurantul era complet rezervat. Așa că am preluat eu rolul de hostess. Așteptam ca Mike să apară, dar m-a anunțat prin mesaj că va întârzia din cauza unui apel important. „Ea ajunge la timp”, mi-a scris.
Pe la ora 18:40, o femeie înaltă, blondă, în rochie roșie mulată și pantofi cu toc a intrat în local. Călca apăsat, iar tocurile ei se auzeau clar pe podeaua de lemn. S-a oprit la pupitrul de primire și a privit scurt în jur, evaluând locul ca și cum ar fi fost la o licitație de artă. Am zâmbit și m-am apropiat:
– Bună seara! Pot să vă rog numele rezervării? am întrebat în timp ce căutam în sistem.
Nu mi-a răspuns imediat. În schimb, mi-a privit atent ținuta: pantaloni negri, bluză neagră elegantă și un coc înalt. Uniforma mea standard de management. Profesională, dar prietenoasă.
A strâmbat din nas.
– Stai… tu lucrezi aici?
A rostit cuvintele cu o jenă vizibilă.
– Adică, nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar nu e cam mult pentru personalul unui restaurant? N-ai putea purta ceva mai simplu? Și coafura asta… e cam exagerată. Logodnicul meu sosește imediat și prefer să nu aibă în jur femei… așa de aranjate. E seara mea, înțelegi?
A dat ochii peste cap.
– Poți să chemi un manager? Pe cineva… mai potrivit? Nu vreau să fiu rea, dar imaginea contează. Nu vreau distrageri.
M-a lovit ca o palmă. Eu încercam să fiu politicoasă, iar ea îmi spunea, practic, că sunt prea bine îmbrăcată pentru a fi demnă să o servesc. Am investit ani în acest local, în echipă, în respectul pentru fiecare angajat, și iată cum eram tratată de parcă aș fi fost o servitoare deranjant de prezentabilă.
Dar cel mai tare m-a lovit condescendența din vocea ei. Tonul de superioritate era inconfundabil. Nu conta că am spălat și vase aici, că am servit și vin, că am făcut mii de ore în bucătărie sau la rezervări. Pentru ea eram doar un obstacol în decorul perfect al serii sale.
Am simțit ochii personalului ațintiți spre mine. Sarah, ospătara noastră principală, s-a oprit din pregătiri. Marcus, barmanul, a rămas cu paharul în mână. Știau exact cine sunt și îmi citeau expresia.
Am zâmbit.
– Desigur. Revin cu managerul imediat, i-am spus pe un ton dulce.
– Perfect, a zis ea satisfăcută. Și, te rog… cineva mai… adecvat vizual.
M-am întors, am mers în birou, mi-am luat cărțile de vizită, am tras aer adânc în piept și m-am întors spre masă. Îmi păstram zâmbetul.
– Bună din nou! Totul e în regulă cu masa? am întrebat în timp ce îi întindeam cartea mea de vizită.
S-a uitat la mine enervată.
– Tu din nou? N-am cerut managerul? Ești surdă sau doar încăpățânată?
Am pus cartea de vizită pe masă și i-am răspuns calm:
– Dragă mea… eu sunt managerul. De fapt, sunt și proprietara acestui loc.
Ochii i s-au mărit. A luat cartea tremurând și a citit-o. Apoi a ridicat privirea, căutând parcă camere ascunse sau vreun prezentator de farse. Rămasă fără cuvinte, se uita din nou la nume.
– Nu… nu poate fi adevărat.
Chiar atunci, Mike a intrat pe ușă. Zâmbea larg, cu zâmbetul acela pe care-l știu de când eram copii. M-a zărit și a venit direct la mine.
– Uite-o pe sora mea! a spus și m-a îmbrățișat strâns. M-a pupat pe obraz. – Scuze că am întârziat. Ședința s-a prelungit, știi cum e cu clienții.
Fața ei s-a albit instant. A deschis gura, dar nu a scos niciun sunet.
– Tu… tu ești sora lui?
Mike a râs:
– Da, Jill e sora mea. De fapt, e mezina familiei, dar urăște când îi zic așa. Jill, ea e Ashley, logodnica mea. Cea despre care ți-am tot povestit.
Ashley era cât se poate de palidă.
– Deci… ăsta e restaurantul tău?
Am încuviințat, cu brațele încrucișate.
– Exact. Fiecare detaliu. Podeaua, meniul, vinurile – totul l-am construit în ultimii cinci ani.
– Nu știam… îmi pare rău, a șoptit.
Vocea ei trăda rușinea.
Mike a observat imediat tensiunea.
– Ce s-a întâmplat? Am pierdut ceva?
Ashley s-a încruntat, apoi a oftat.
– Ai dreptate. Îmi pare sincer rău. Am fost complet deplasată.
Am acceptat scuzele. Parțial. I-am spus că fiecare are rănile lui, dar modul în care tratăm oamenii spune mai multe despre noi decât orice poveste de viață. Și, pentru că e logodnica fratelui meu, voi fi civilizată. Dar atitudinea ei? Nu i-a adus niciun punct în ochii mei.
