Mirela Loșniță
Maria avea 64 de ani când fiica ei, Oana, a reușit în sfârșit să o convingă să lase totul în urmă și să se mute la ea în Portugalia.
De aproape trei ani, Oana îi repeta aceeași idee.
— Mamă, ce mai faci singură în sat? Casa e mare, grădina e multă, iarna e greu. Vino la noi. Ai camera ta, copiii te adoră, e cald, e frumos.
Maria refuza de fiecare dată.
Fiica mea m-a convins să-mi vând casa și să mă mut la ea în străinătate
Avea casa ei.
Avea grădina.
Avea câteva găini, o vacă pe nume Zorica și pe Mița, pisica ce dormea aproape în fiecare seară pe pragul bucătăriei.
Nu era bogată, dar știa fiecare scârțâit al podelei și fiecare pom din curte.
Acolo era viața ei.
Totuși, după luni întregi de insistențe, Maria a cedat.
Și-a vândut vaca.
A dat găinile vecinilor.
A vândut casa unei familii care intenționa să o transforme într-o locuință de vacanță.
A împachetat câteva haine, fotografii, o icoană și un mic cocoșel sculptat în lemn, făcut cândva de soțul ei.
Apoi s-a urcat în avion.
În Portugalia, totul părea frumos.
Casa Oanei era mare, modernă, cu piscină și ferestre uriașe. Maria avea o cameră separată, baie proprie și un balcon de unde se vedea oceanul.
Numai că, după primele zile, ceva începu să o apese.
Copiii plecau la școală.
Oana și soțul ei, Martin, mergeau la serviciu.
O femeie pe nume Isabel venea aproape zilnic să gătească și să facă ordine.
Maria nu avea nimic de făcut.
La început, încercase să ajute.
Spălase câteva vase.
Oana îi spusese:
— Mamă, lasă-le. Isabel vine mâine.
Încercase să calce niște haine.
— Nu trebuie, mamă. Avem pe cineva pentru asta.
Într-o zi ieșise să smulgă niște buruieni din grădină.
Martin râsese.
— Maria, avem grădinar.
Toată viața ei fusese obișnuită să muncească.
Acum, pentru prima dată, simțea că simpla ei prezență era tot ceea ce i se permitea să ofere.
Într-o dimineață, Maria a rămas singură în bucătărie
Într-o zi, Isabel a anunțat că nu putea veni. Copilul ei avea febră și trebuia să rămână acasă.
Oana era la serviciu.
Martin plecase și el.
Copiii urmau să se întoarcă după-amiază.
Maria a intrat în bucătărie și a deschis frigiderul.
Carne.
Legume.
Smântână.
Verdeață.
Și deodată a simțit ceva ce nu mai simțise de când plecase din România.
Poftă să facă ceva.
Și-a suflecat mânecile.
— Ia să vă fac eu o ciorbă ca acasă…
A lucrat aproape două ore.
A tăiat legumele mărunt.
A pus carnea la fiert.
A potrivit gustul.
La final, a adăugat leuștean.
A ridicat capacul și a inspirat.
Pentru câteva clipe, bucătăria aceea modernă nu i s-a mai părut străină.
Mirosea a acasă.
Când nepoții, Daniel și Sofia, s-au întors de la școală, au venit direct în bucătărie.
— Ce miroase așa?
— Ciorbă, a răspuns Maria. Ciorbă ca la bunica.
Sofia a gustat prima.
A mai luat o lingură.
Apoi încă una.
— E foarte bună!
Daniel și-a umplut și el farfuria.
Până să vină Oana acasă, copiii mâncaseră aproape jumătate din oală.
Maria era fericită.
Poate pentru prima dată de când ajunsese acolo.
Oana a venit acasă și zâmbetul i-a dispărut
Sofia a alergat spre mama ei.
— Mami, bunica a făcut cea mai bună supă!
— Ciorbă, a corectat-o Maria râzând.
Oana a intrat în bucătărie.
A privit aragazul.
Apoi oala.
Zâmbetul i s-a șters imediat de pe față.
— Mamă… ce-ai făcut aici?
Maria a râs.
— Ciorbă.
— Văd. Dar de ce?
— Pentru copii. Isabel n-a venit și m-am gândit să…
Oana a ridicat capacul.
Apoi a deschis frigiderul.
— Ai folosit carnea care era aici?
— Da.
— Mamă, carnea aia era pentru cina de mâine.
Maria a ridicat din umeri.
— Cumpărăm alta.
— Nu despre asta e vorba.
Maria nu mai zâmbea.
— Atunci despre ce?
Oana și-a coborât tonul.
— Te rog să nu mai schimbi lucrurile prin casă fără să mă întrebi.
Maria a privit-o lung.
— Am făcut o ciorbă, Oana.
— Știu. Dar avem un program. Isabel știe ce cumpărăm, ce gătim, ce mănâncă cei mici…
— Cei mici au mâncat două farfurii fiecare.
— Nu asta contează.
Maria a simțit ceva rece în piept.
— Atunci ce contează?
Oana și-a dus mâna la tâmplă.
— Mamă, nu mai ești la tine în sat. Aici lucrurile funcționează altfel.
Maria nu mai auzi aproape nimic după aceea.
„Nu mai ești la tine.”
Atât îi rămase în minte.
În seara aceea nu coborî la cină.
A doua zi nu ieși nici măcar în grădină.
Stătea pe marginea patului și ținea în palmă cocoșelul din lemn pe care îl adusese din România.
Apoi și-a auzit numele dincolo de ușă
Spre prânz, Maria auzi vocile Oanei și ale lui Martin pe hol.
Nu voia să tragă cu urechea.
Dar apoi își auzi numele.
— Nu știu ce să fac cu mama, spunea Oana. Credeam că va fi mai simplu.
Martin răspunse ceva încet.
— Știu, continuă Oana. Dar copiii au programul lor, noi avem serviciu… Nu pot să stau tot timpul să mă gândesc dacă mama se simte singură.
Maria strânse cocoșelul de lemn în palmă.
Apoi auzi propoziția care o făcu să înghețe.
— Și nici nu pot s-o trimit înapoi acum. Și-a vândut casa…
Se lăsă o pauză.
Martin spuse ceva.
Iar Oana răspunse:
— Nu. Un centru pentru vârstnici ar fi și mai rău. Nici nu vreau să mă gândesc.
Maria simți că i se taie respirația.
Centru pentru vârstnici.
Avea 64 de ani.
Cu o lună înainte mulgea vaca, săpa grădina și căra lemne în casă.
Iar acum propria ei fiică discuta ce să facă cu ea.
Ca și cum Maria nu mai era o femeie capabilă să își conducă viața.
Ca și cum devenise o problemă.
În dimineața următoare și-a făcut geamantanul
Maria nu dormi aproape deloc.
Când Oana plecă la serviciu, scoase geamantanul.
Puse câteva haine.
Fotografiile.
Icoana.
Cocoșelul.
Apoi o sună pe tanti Ana, vecina ei din sat.
— Ană?
— Marie? Tu ești? Cum e în Portugalia?
Maria încercă să pară veselă.
Nu reuși.
— Ană… casa mea ce mai face?
La celălalt capăt se făcu liniște.
— Casa?
— Omul care a cumpărat-o s-a mutat?
— Nu. N-a făcut nimic încă. Vine din când în când. De ce?
Maria își mușcă buza.
— Vreau acasă.
Tanti Ana tăcu.
Apoi răspunse simplu:
— Atunci vino.
— Dar casa nu mai e a mea.
— Satul încă e.
Maria începu să plângă.
„Aici sunt singură printre oameni”
În seara aceea, Maria îi spuse Oanei că pleacă.
Fiica ei rămase nemișcată.
— Cum adică pleci?
— Mă întorc în România.
— Pentru o ceartă despre o ciorbă?
Maria clătină din cap.
— Nu plec din cauza ciorbei.
— Atunci de ce?
— Pentru că aici n-am nimic al meu.
— Ai familie!
Maria o privi.
— Familia nu înseamnă numai să-mi dai o cameră frumoasă.
Oana începu să plângă.
— Am făcut totul pentru tine.
— Știu.
— Ai baie separată, balcon, mâncare, tot ce ai nevoie.
Maria zâmbi trist.
— Exact.
— Ce înseamnă „exact”?
— Mi-ai dat tot ce credeai tu că-mi trebuie. Dar nu m-ai întrebat ce-mi trebuie mie.
Oana tăcu.
— Eu doar nu voiam să fii singură…
Maria își privi fiica.
— În sat eram singură în casă. Aici sunt singură printre oameni.
Oana începu să plângă și mai tare.
— Dar ți-ai vândut casa.
— Știu.
— Și ce o să faci acolo?
Maria își îndreptă spatele.
— O să văd când ajung.
— Mamă, nu poți să-ți reconstruiești viața la 64 de ani!
Maria zâmbi.
— Tocmai tu mi-ai spus că la 64 de ani pot învăța portugheză. Înseamnă că pot și să încep din nou.
Trei zile mai târziu, Maria era din nou în România
Când coborî din avion, simți pentru prima dată după mult timp că poate respira.
Tanti Ana o aștepta.
Când ajunseră în sat, Mița o recunoscu înaintea tuturor.
Pisica alergă spre ea și începu să se frece de picioarele sale.
Maria se aplecă, o luă în brațe și izbucni în plâns.
— Am venit, Mițo. Am venit acasă.
Numai că nu mai avea casă.
În primele săptămâni, tanti Ana o primi la ea.
Maria refuză să stea degeaba.
Începu să facă brânză și plăcinte.
Mai întâi pentru vecini.
Apoi pentru magazinul din comună.
Într-o zi, cineva din oraș îi comandă 20 de plăcinte pentru o pomenire.
Banii nu erau mulți.
Dar erau ai ei.
Și pentru Maria asta însemna enorm.
Într-o zi, fostul proprietar al casei a venit să o caute
Bărbatul care îi cumpărase casa aflase că Maria se întorsese.
— Doamnă Maria, am auzit că ați revenit.
— M-am întors.
Bărbatul părea stânjenit.
— Noi n-am început renovarea. Soția mea s-a răzgândit. Vrem să cumpărăm ceva mai aproape de oraș.
Maria abia îndrăzni să respire.
— Și?
— Dacă vreți casa înapoi, putem discuta.
Maria nu mai avea toți banii.
O parte din suma obținută la vânzare o folosise pentru mutare și acte.
Dar bărbatul acceptă plata în două tranșe.
Maria își cumpără casa înapoi.
Nu cu aceeași sumă.
Pierduse bani.
Destui.
Dar în ziua în care primi din nou cheia, rămase mult timp în fața porții.
Atinse lemnul vechi.
Apoi intră.
Prispa scârțâia la fel.
Grajdul era gol.
Zorica nu mai era.
În tindă nu mai mirosea a cimbru.
Dar casa era acolo.
Maria se așeză pe treaptă și scoase cocoșelul de lemn din buzunar.
Telefonul sună.
Era Oana.
„Iartă-mă, mamă”
— Mamă?
— Da.
— Ai intrat în casă?
— Am intrat.
Oana începu să plângă.
— Iartă-mă.
Maria închise ochii.
— Nu am pentru ce să te iert.
— Ba da. Te-am chemat la mine fără să înțeleg că tu nu aveai nevoie să fii salvată. Eu voiam doar să-mi liniștesc conștiința că mama nu mai este singură.
Maria rămase tăcută.
— Și când ai ajuns, am încercat să te potrivesc în viața mea exact așa cum era ea. Fără să schimb nimic pentru tine.
Maria zâmbi.
— Acum ai înțeles.
— Acum am înțeles.
După câteva secunde, Oana întrebă:
— Mai vii vreodată la noi?
Maria râse.
— Vin.
— Serios?
— Sigur că vin. Dar în vizită.
Oana râse printre lacrimi.
— În vizită.
— Cu bilet dus-întors.
— Cu bilet dus-întors, mamă.
În primăvara următoare, rolurile s-au inversat
Oana veni în România cu Martin și copiii.
De data aceasta, ei erau musafirii.
Sofia învăță să adune ouăle de la cele șase găini pe care Maria le cumpărase între timp.
Daniel cără câteva lemne și se plânse toată ziua că îl dor brațele.
Într-o seară, stăteau cu toții pe prispă.
Fără piscină.
Fără vedere la ocean.
Fără mobilier scump.
Doar cu miros de iarbă și fumul subțire care ieșea din hornurile vecinilor.
Oana își sprijini capul de umărul mamei.
— Acum înțeleg de ce te-ai întors.
Maria privi spre grădină.
— Nu Portugalia era problema, mamă.
— Știu.
— Și nici voi.
— Atunci ce?
Maria deschise palma.
În ea se afla cocoșelul din lemn.
— Omul poate trăi aproape oriunde. Dar trebuie să simtă că viața pe care o trăiește îi aparține.
Oana îi strânse mâna.
Maria pierduse bani.
O pierduse pe Zorica.
Pierduse lucruri pe care nu avea să le mai recupereze niciodată.
Dar câștigase ceva mult mai important.
Dreptul de a decide singură unde îi este acasă.
Iar de atunci, de fiecare dată când Oana o suna din Portugalia și o întreba:
— Mamă, când mai vii la noi?
Maria răspundea mereu la fel:
— Vin cu drag, mamă. Numai să-mi spui când să-mi iau biletul de întoarcere.
