Loredana Ionescu
Mă numesc Florica, am șaizeci și patru de ani și locuiesc într-un sat liniștit din județul Olt.
Casa mea se află aproape de marginea satului, lângă un drum pe care trec mai mult căruțe decât mașini. Am o grădină mică, două găini, câțiva pomi fructiferi și un nuc bătrân plantat de soțul meu în anul în care s-a născut fiica noastră.
Pe fata mea o cheamă Ilinca.
A fost singurul nostru copil și, poate tocmai de aceea, am iubit-o cu o teamă pe care numai părinții o pot înțelege. Când era mică, mă urmărea peste tot. Venea după mine în grădină, mă ajuta să strâng rufele și își făcea temele la masa din bucătărie, în timp ce eu pregăteam cina.
Soțul meu, Dumitru, a murit când Ilinca avea cincisprezece ani.
Un infarct.
S-a întâmplat într-o dimineață de toamnă, pe câmp, înainte ca cineva să poată face ceva.
Din acea zi, am rămas doar noi două.
Am lucrat cât am putut. Am vândut lapte, brânză, ouă și legume. Am făcut curățenie la școală, iar vara mergeam cu ziua la oameni. Nu ne-a fost ușor, dar am jurat că Ilinca nu va renunța la carte.
Era foarte bună la limbi străine și visa să lucreze în turism.
— Mamă, într-o zi o să văd lumea, îmi spunea.
— S-o vezi, mamă, dar să nu uiți drumul spre casă.
Râdea și mă îmbrățișa.
— Cum să-l uit?
Pe atunci nu știam că urma să aibă nevoie de unsprezece ani pentru a-l regăsi.
Bărbatul care a apărut în viața ei
La nouăsprezece ani, Ilinca a plecat la facultate în București.
Despărțirea a fost grea pentru amândouă, dar eram mândră de ea. Venea acasă în vacanțe, îmi aducea cărți și îmi povestea despre colegi, profesori și viața din Capitală.
În ultimul an de facultate, pe când avea douăzeci și patru de ani, mi-a spus că a cunoscut un bărbat.
Îl chema Karim El Mansouri.
Era marocan, avea treizeci și șase de ani și deținea, împreună cu familia lui, o companie de importuri și câteva pensiuni turistice în apropiere de Marrakech.
Când l-am cunoscut, mi s-a părut manierat.
Mi-a adus flori, mi-a sărutat mâna și mi-a spus într-o română aproape perfectă:
— Doamnă Florica, fiica dumneavoastră este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
Era îmbrăcat elegant, vorbea calm și părea să o privească pe Ilinca de parcă ea ar fi fost singura femeie din încăpere.
Dar diferența de vârstă mă neliniștea.
Și mai era ceva.
Un fel de autoritate rece în privirea lui. Zâmbea, însă ochii lui rămâneau mereu serioși.
După numai șapte luni, Ilinca mi-a spus că vor să se căsătorească.
— Nu vă grăbiți, mamă. Abia îl cunoști.
— Îl iubesc.
— Vei pleca din țară?
A tăcut câteva clipe.
— Doar pentru o perioadă. Familia lui vrea să locuim acolo. Karim spune că vom veni des în România.
— Și tu ce vrei?
— Vreau să fiu cu el.
N-am mai spus nimic.
Mă temeam că, dacă mă împotrivesc, o voi îndepărta și mai tare.
Nunta civilă a avut loc în București, într-un cadru restrâns. Apoi au plecat în Maroc, unde familia lui a organizat o petrecere mare.
La aeroport, Ilinca m-a strâns în brațe.
— Ne vedem la vară.
— Promiți?
— Promit.
Dar vara a trecut.
Apoi a venit toamna.
Iarna.
Și încă un an.
Ilinca nu s-a întors.
Banii care soseau înainte de Paște
În primul an mă suna aproape zilnic.
Îmi povestea despre oraș, despre mâncare, despre căldură și despre casa mare în care locuia împreună cu Karim.
După câteva luni, apelurile au devenit mai scurte.
Apoi mai rare.
Uneori treceau trei săptămâni fără să aud nimic de la ea.
Când o întrebam de ce nu vine acasă, răspundea mereu:
— Avem foarte multă treabă.
— Nu poți veni nici măcar singură?
— Karim spune că acum nu este momentul potrivit.
Observasem că îl menționa tot mai des.
„Karim spune.”
„Karim crede.”
„Karim a hotărât.”
Parcă fiecare decizie trecea prin el.
Înainte de primul Paște petrecut fără ea, am primit un transfer bancar de douăzeci și cinci de mii de lei.
Am crezut că este o greșeală.
Am sunat-o imediat.
— Ilinca, mamă, ce-i cu banii aceștia?
— Sunt pentru tine.
— Dar sunt prea mulți!
— Repară acoperișul. Cumpără-ți lemne. Și nu mai munci atât.
— Eu nu vreau bani. Vreau să vii acasă.
S-a lăsat o tăcere lungă.
— O să vin, mamă.
Nu a venit.
În anul următor, înainte de Paște, mi-a trimis patruzeci și două de mii de lei.
În al treilea an, șaizeci de mii.
Apoi, în fiecare primăvară, primeam aproximativ aceeași sumă: șaizeci și patru de mii de lei.
Cu acei bani mi-am reparat casa, am schimbat soba și am făcut analizele pe care le amânasem. Oamenii din sat mă considerau o femeie norocoasă.
— Fata ta s-a măritat bine, Florico!
— Te ține ca pe o regină.
— Alții pleacă și uită de părinți. A ta îți trimite o avere.
Eu zâmbeam.
Dar în seara de Înviere puneam două farfurii pe masă.
Una pentru mine.
Una pentru fata care nu mai venea.
Ce folos aveam de bani, dacă nu puteam să-mi îmbrățișez copilul?
Întrebarea la care nu mi-a răspuns niciodată
În toți acești ani, am văzut-o pe Ilinca prin apel video de foarte puține ori.
De fiecare dată apărea într-o cameră cu pereți albi și perdele trase.
Nu-mi arăta niciodată restul casei.
Nu ieșea în curte.
Nu vorbea despre prieteni.
Părea mai slabă și mult mai serioasă.
Într-o seară am observat o vânătaie mică aproape de încheietura mâinii.
— Ce ai pățit?
Și-a tras imediat mâneca.
— M-am lovit de o ușă.
— Ilinca, uită-te la mine.
A ridicat privirea.
— Karim te-a lovit?
S-a albit la față.
— Nu spune prostii, mamă!
Apoi s-a uitat în lateral, de parcă cineva intrase în cameră.
— Trebuie să închid.
— Mamă, ești fericită?
S-a oprit.
Pentru câteva secunde, chipul ei s-a schimbat. Am văzut în ochii ei fata care plecase din sat cu o valiză și o mie de planuri.
— Sunt bine.
A închis.
Atunci am știut că minte.
Nu știam însă cât de mare era minciuna.
Mesajul care m-a trimis în Maroc
În al unsprezecelea an de la plecarea ei, banii au intrat din nou în cont cu zece zile înainte de Paște.
De această dată erau șaptezeci și unu de mii de lei.
După câteva minute, am primit un mesaj:
„Mamă, te rog să nu încerci să vii aici. Orice s-ar întâmpla, rămâi acasă. Promite-mi.”
Am recitit cuvintele de zeci de ori.
De ce mi-ar fi cerut așa ceva?
Eu nu îi spusesem că vreau să plec.
Am sunat-o.
Telefonul era închis.
Am încercat seara.
A doua zi.
A treia zi.
Nimic.
M-am dus la preotul satului și i-am arătat mesajul.
— Părinte, eu cred că fata mea are necazuri.
— Aveți adresa ei?
Aveam o adresă veche, scrisă pe spatele unei felicitări trimise cu mulți ani înainte.
Cu ajutorul lui Adrian, nepotul unei vecine, am cumpărat biletul de avion și am pregătit actele.
Nu mai zburasem niciodată.
Mi-a fost teamă.
Dar teama de avion era mai mică decât teama că fiica mea avea nevoie de mine și eu stăteam acasă.
N-am anunțat-o.
N-am spus nimănui din familia lui Karim.
Am luat o fotografie cu Ilinca, un pulover, medicamentele și o icoană mică.
În Joia Mare am aterizat în Marrakech.
Căldura, aglomerația și vocile oamenilor m-au făcut să mă simt complet pierdută.
Am arătat adresa unui șofer de taxi.
A privit hârtia, apoi s-a uitat atent la mine.
— Sunteți sigură că vreți să mergeți acolo?
— Da. Acolo locuiește fata mea.
Nu a mai spus nimic.
Vila cu porți înalte
După aproape o oră, taxiul s-a oprit în fața unei proprietăți mari, aflate la marginea orașului.
Vila era înconjurată de ziduri înalte, de culoarea nisipului. La poartă se afla o cameră de supraveghere.
Am apăsat soneria.
N-a răspuns nimeni.
Am așteptat câteva minute și am apăsat din nou.
Tot nimic.
Când eram gata să plec, am observat că poarta mică nu era complet închisă.
Am împins-o.
Curtea era tăcută.
În apropierea casei se aflau mai multe ghivece răsturnate, iar pe o masă erau trei valize.
Am bătut la ușă.
Niciun răspuns.
Am apăsat clanța.
Ușa s-a deschis.
Am intrat cu inima bătându-mi nebunește.
Livingul era mare și elegant, dar părea abandonat în grabă.
Pe podea erau cutii.
Pe canapea, haine împăturite.
Pe masă se aflau pașapoarte, câteva bilete de avion și un teanc de documente.
Apoi am văzut fotografiile.
Poze cu Ilinca atunci când era mică.
Ilinca la absolvire.
Eu și ea în fața casei din Olt.
Cineva le păstrase pe toate.
Pe peretele din apropierea scărilor era o fotografie mare cu Ilinca și o fetiță de aproximativ nouă ani.
Copila avea părul negru, ochii căprui și gropițele fiicei mele.
Sub ramă era prins un bilețel scris în limba română:
„Pentru bunica Florica, atunci când va avea curajul să vină după noi.”
Am simțit că mi se înmoaie genunchii.
„După noi.”
Nu știam că aveam o nepoată.
Ilinca nu-mi spusese niciodată că născuse.
Atunci am auzit pași.
M-am întors.
În ușa unei camere stătea fetița din fotografie.
Purta o rochiță galbenă și ținea în mâini un ou roșu, vopsit neuniform.
M-a privit fără să clipească.
— Dumneavoastră sunteți bunica din România?
Am simțit că nu mai pot respira.
— Cine ești tu, copilă?
— Eu sunt Yasmina.
Vocea îi tremura.
— Mama a spus că o să veniți înainte de Paște.
M-am apropiat încet.
— Mama ta este Ilinca?
Fetița a dat din cap.
Apoi s-a uitat speriată spre etaj.
— Unde este?
— Sus.
— De ce nu coboară?
Yasmina a strâns oul între palme.
— Pentru că nu poate merge singură.
Inima mi s-a oprit pentru o clipă.
— Ce i s-a întâmplat?
— Tata a împins-o pe scări.
Vocea pe care o așteptasem unsprezece ani
Am urcat treptele aproape alergând.
Din spatele unei uși s-a auzit o voce slabă:
— Yasmina, cu cine vorbești?
Am deschis.
Ilinca stătea întinsă într-un pat.
Era foarte slabă. Avea o gleznă imobilizată, o tăietură vindecată deasupra sprâncenei și urme gălbui pe brațe.
Când m-a văzut, și-a dus mâinile la gură.
— Mamă?
Am traversat camera și am luat-o în brațe.
Am plâns amândouă fără să mai putem vorbi.
Yasmina stătea lângă ușă și ne privea.
După câteva minute, Ilinca a șoptit:
— Nu trebuia să vii.
— De ce?
— Karim se întoarce în seara aceasta.
— Atunci plecăm înainte să vină.
Ilinca a clătinat din cap.
— Nu este atât de simplu.
Mi-a povestit tot.
În primii ani, Karim fusese atent. După nașterea Yasminei, începuse să o controleze.
Îi luase documentele.
Îi verificase telefonul.
Nu îi permitea să iasă singură.
Îi spusese că, dacă încearcă să plece, nu își va mai vedea niciodată copilul.
Banii pe care îi primeam înainte de Paște proveneau dintr-un cont deschis pe numele ei, în perioada în care lucrase pentru firma lui. Ilinca reușise să păstreze accesul la acel cont fără ca el să știe.
— De ce îmi trimiteai sume atât de mari?
Ochii ei s-au umplut de lacrimi.
— Voiam să știu că măcar tu ești în siguranță. Și mai speram că, într-o zi, vei înțelege că banii erau felul meu de a-ți cere ajutorul.
— De ce nu mi-ai spus direct?
— Telefonul era ascultat. Mesajele erau verificate. Dacă scriam ceva clar, ne muta în altă parte.
În acea primăvară, Ilinca pregătise fuga.
Valizele de jos erau ale lor.
Biletele de avion erau pentru România.
Dar cu trei zile înainte, Karim descoperise că lipseau anumite documente și o împinsese pe scări în timpul unei certe.
— De aceea ți-am spus să nu vii, a șoptit. Mi-a fost teamă că îți va face rău și ție.
Am luat telefonul.
Înainte să plec din România, Adrian îmi instalase o aplicație de localizare și îmi dăduse numărul Ambasadei României.
Am sunat.
Am explicat situația.
Ni s-a spus să rămânem în cameră și să nu îl confruntăm pe Karim.
Ajutorul a venit mai repede decât mă așteptam.
Un reprezentant consular, însoțit de polițiști locali și de un avocat, a intrat în proprietate cu puțin timp înainte de întoarcerea lui Karim.
Documentele Ilincăi și ale Yasminei au fost găsite într-un seif.
Fotografiile leziunilor, biletele și mesajele salvate de Ilinca au devenit probe.
Când Karim a ajuns, nu a mai avut timp să ascundă nimic.
Drumul spre casă
În dimineața de Paște, eu, Ilinca și Yasmina eram într-un avion spre România.
Nepoata mea nu mai zburase niciodată.
Mă ținea de mână și privea norii.
— Bunico, acasă la tine sunt flori?
— Sunt, mamă.
— Și găini?
Am zâmbit.
— Avem și găini.
— Pot să vopsesc ouă cu tine?
— În fiecare an.
Ilinca stătea lângă noi și plângea în tăcere.
— Mamă, nu știu cum să-ți cer iertare.
Am luat-o de mână.
— Pentru ce?
— Pentru că te-am mințit.
— Tu ai încercat să supraviețuiești.
— Am pierdut unsprezece ani.
— Atunci să nu mai pierdem nicio zi.
Când am ajuns în sat, oamenii au ieșit la porți.
Ilinca coborâse din mașină sprijinită într-o cârjă, iar Yasmina ținea la piept icoana pe care o luasem de acasă.
În curtea noastră, nucul plantat de Dumitru era plin de frunze.
Am pus masa afară.
Pentru prima dată după unsprezece ani, farfuria pe care o așezam de fiecare Paște nu a mai rămas goală.
Am pus trei.
Una pentru mine.
Una pentru fiica mea.
Una pentru nepoata despre care nici nu știusem că există.
Procesul a fost lung, însă Ilinca a obținut protecție și custodia copilului. Cu banii rămași, și-a deschis o mică agenție de turism în orașul apropiat.
Yasmina a început școala și a învățat românește atât de repede, încât după câteva luni vorbea cu accent oltenesc.
În primul Paște petrecut împreună, a venit la mine cu un ou roșu.
— Bunico, anul acesta nu mai trebuie să trimită mama bani, nu?
Am strâns-o în brațe.
— Nu, sufletul meu.
— De ce?
Am privit-o pe Ilinca, care așeza cozonacul pe masă.
— Pentru că acum nu mai avem nevoie de bani ca să știm că ne iubim. Suntem toate acasă.
Sursa foto: Arhivă
