Mirela Loșniță
Fiul meu, Andrei, a fost mereu genul de copil care nu întorcea niciodată privirea când vedea pe cineva în suferință.
La șaptesprezece ani era un elev foarte bun, nu-mi făcuse niciodată probleme și avea o maturitate care mă surprindea de multe ori.
Cu aproape un an în urmă începuse o relație cu Mara, fiica celei mai bune prietene ale mele.
Erau de nedespărțit.
Învățau împreună, mergeau la filme și își făceau planuri pentru facultate.
Credeam că cea mai mare grijă a lor era examenul de Bacalaureat.
Apoi viața le-a schimbat totul într-o singură săptămână.
Mara a fost diagnosticată cu leucemie.
Îmi amintesc perfect ziua în care Andrei a venit acasă după ce ieșise de la spital.
Nu a spus nimic.
S-a închis în cameră și a plâns ore întregi.
Era pentru prima dată când îl vedeam atât de neputincios.
În lunile care au urmat, aproape că a trăit între casă, liceu și spital.
Îi ducea Marăi cărțile preferate, îi explica lecțiile pe care le pierdea și încerca mereu să o facă să râdă.
Chiar și atunci când ea nu mai avea putere să vorbească, el rămânea lângă patul ei și îi citea cu voce tare.
Apoi au început ședințele de chimioterapie.
În câteva săptămâni, Mara a început să-și piardă părul.
La început purta o șapcă.
După aceea, o eșarfă.
Într-o zi i-a spus lui Andrei că nu mai voia să se uite în oglindă.
— Nu mă mai recunosc…, i-a șoptit.
În seara aceea, fiul meu a intrat în baie cu aparatul de tuns.
Când a coborât, era complet ras în cap.
Am rămas fără cuvinte.
— De ce ai făcut asta? l-am întrebat.
A zâmbit.
— Dacă ea trebuie să treacă prin asta, nu vreau să fie singură.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu era un gest făcut pentru fotografii sau pentru rețelele sociale.
Era făcut din iubire.
A doua zi dimineață, telefonul a sunat.
Era mama Marei.
Plângea atât de tare încât abia înțelegeam ce spune.
— Te rog… vino imediat la spital.
Am crezut că starea fetei se agravase.
Am plecat în grabă.
Când am ajuns pe secția de oncologie pediatrică, asistentele zâmbeau printre lacrimi.
Nu înțelegeam ce se întâmplă.
Mama Marei m-a luat de mână și m-a dus spre salon.
Când am deschis ușa, am rămas fără aer.
Nu doar Andrei era tuns la zero.
În salon se aflau încă opt adolescenți.
Toți își raseseră capul.
Colegii lui de liceu.
Veniseră fără să spună nimănui.
Unul câte unul intrau la frizer, apoi mergeau direct la spital.
Mara stătea pe pat și plângea.
Nu de tristețe.
De emoție.
— Acum suntem toți la fel, i-a spus unul dintre băieți.
— Nimeni nu o să se mai uite ciudat la tine, a adăugat o colegă.
În acel moment, întreaga secție a izbucnit în aplauze.
Dar surpriza nu se terminase.
Medicul a venit spre mine cu un dosar.
— Fiul dumneavoastră a făcut ceva și mai impresionant.
L-am privit nedumerită.
— Ce anume?
Doctorul a zâmbit.
— După ce și-a ras părul, a mers prin tot liceul și a organizat o campanie de donare de sânge pentru copiii bolnavi de cancer.
În mai puțin de douăzeci și patru de ore, peste o sută de persoane s-au înscris.
Profesori.
Părinți.
Foști elevi.
Vecini.
Toți voiau să ajute.
Asistentele spuneau că nu mai văzuseră niciodată o mobilizare atât de mare pornită de la niște adolescenți.
În zilele următoare, campania s-a extins în tot orașul.
Presa locală a scris despre gestul lor, iar alte licee au început să organizeze acțiuni similare.
Mara mi-a mărturisit mai târziu că în ziua în care și-a pierdut tot părul voia să renunțe la tratament.
Se simțea urâtă, singură și fără speranță.
Dar când l-a văzut pe Andrei intrând în salon cu capul ras, iar în spatele lui pe toți colegii lor, a înțeles că boala nu îi luase ceea ce conta cel mai mult.
Era iubită.
Șase luni mai târziu, analizele au început să arate din ce în ce mai bine.
Astăzi, Mara este în remisie.
Părul i-a crescut din nou, iar pe peretele camerei ei păstrează o fotografie făcută în acea zi.
Nouă adolescenți cu capetele rase și zâmbete uriașe.
Ori de câte ori o privesc, îmi dau seama că adevăratul curaj nu înseamnă să nu îți fie frică.
Înseamnă să alegi să fii alături de cineva exact atunci când are cea mai mare nevoie de tine.
