Mirela Loșniță
Sofia tremura atât de tare, încât abia reușea să țină pătura în jurul umerilor. Afară, viscolul acoperise muntele cu un zid alb, iar drumul spre vale dispăruse complet sub zăpadă.
— Mă numesc Sofia. Nu am unde să merg, a spus ea încet.
Bărbatul din fața ei nu părea genul care să pună multe întrebări. Era înalt, tăcut, cu privirea aspră și mâinile unui om obișnuit să muncească.
— Eu sunt Dorin. Aici nu e hotel, i-a răspuns el.
Sofia și-a coborât privirea.
— Plec imediat ce se poate. Numai să nu mă trimiți acum înapoi.
Dorin s-a uitat spre fereastră. Vântul lovea cabana cu putere, iar zăpada se ridica în valuri.
— Trei zile. Îți dau mâncare, căldură și un pat. După aceea pleci.
Femeia a acceptat imediat.
Dar Dorin avea o condiție.
— În zilele astea faci ce îți spun. Mă ajuți cu treburile, nu pleci nicăieri singură și nu umbli unde nu trebuie.
Sofia a ezitat doar câteva secunde. Nu avea altă variantă.
— Bine.
Trei zile care i-au schimbat viața
În prima zi, Sofia aproape că nu s-a ridicat de lângă sobă. Dorin i-a adus haine uscate, ceai fierbinte și un castron mare cu mâncare.
Nu i-a cerut nimic în schimb.
Nu a încercat să se apropie de ea.
I-a spus doar să mănânce și să se odihnească.
A doua zi, viscolul continua. Dorin a luat-o afară câteva minute pentru a-l ajuta să aducă lemne.
I-a arătat cum să lucreze fără să se rănească și cum să se miște prin zăpada mare.
Sofia începea să înțeleagă că asprimea lui era doar o armură.
Seara, lângă foc, i-a spus pentru prima dată de ce ajunsese singură pe munte. Vorbea despre mama ei, despre tatăl vitreg și despre casa pe care o pierduse.
Dorin a ascultat fără să o întrerupă.
În a treia zi, drumul s-a deschis
Dimineața, cerul era senin. Zăpada strălucea, iar drumul spre vale devenise din nou vizibil.
— Astăzi trebuie să plec, a spus Sofia.
— Asta a fost înțelegerea, i-a răspuns Dorin.
Înainte ca femeia să iasă, bărbatul i-a pus în palmă niște bani.
— Folosește-i să ajungi la oraș. Mănâncă și găsește-ți un loc unde să dormi.
Sofia a început să plângă.
— Îți voi da banii înapoi.
Dorin a clătinat din cap.
— Nu trebuie. Doar să nu te mai întorci la oamenii care te-au lăsat fără nimic.
Sofia a plecat.
Dar nu l-a uitat.
S-a întors câteva luni mai târziu
După luni de procese și drumuri, Sofia a reușit să demonstreze că actele prin care pierduse casa mamei sale fuseseră falsificate. Și-a recuperat proprietatea și a început, în sfârșit, să-și reconstruiască viața.
Într-o zi de primăvară, s-a întors la cabana din munți.
Dorin a privit-o surprins.
Sofia a scos din geantă un document și i l-a întins. Era actul pentru un teren mic aflat la marginea văii.
— De ce faci asta? a întrebat el.
Sofia a zâmbit.
— Pentru că atunci când nu mai aveam nimic, tu ai fost singurul care m-a tratat ca pe un om.
Pentru prima dată de când îl cunoscuse, Dorin a zâmbit.
