Grigore Madalina
L-am întâlnit din nou pe fostul meu soț după trei ani. În dimineața următoare, când a văzut pata de sânge de pe cearșaf, i-am spus doar: „Nu mă întreba nimic…” O lună mai târziu, un telefon de la spital l-a făcut să afle adevărul pe care îl ascundeam.
Nu există zi în care să nu mă întreb dacă ar fi fost mai bine să-i spun adevărul din prima.
Poate ar fi suferit atunci.
Dar măcar n-ar fi trăit o lună întreagă crezând că ascund o trădare.
Când am divorțat de Cătălin, toată lumea a crezut că nu ne mai iubeam.
Adevărul era mult mai simplu.
Ne iubeam.
Doar că nu mai știam cum.
Ani la rând am fost doi oameni care alergau după serviciu, facturi și responsabilități.
Ajungeam acasă atât de obosiți încât nu mai aveam energie nici să ne întrebăm cum ne simțim.
La început dispăruseră ieșirile.
Apoi vacanțele.
După aceea îmbrățișările.
La final dispăruse și liniștea.
Rămăseseră doar tăceri lungi.
Și reproșuri.
În ziua în care am semnat divorțul, niciunul dintre noi nu plângea.
Asta a fost partea cea mai tristă.
Ne obișnuiserăm atât de mult cu durerea încât devenise normală.
M-am mutat la Constanța.
Mi-am găsit un loc de muncă într-un hotel și am încercat să încep de la zero.
În primele luni am fost convinsă că am făcut alegerea corectă.
Până într-o dimineață.
Mă pregăteam pentru serviciu când am simțit o durere puternică.
Apoi am văzut sângele.
Doctorii mi-au spus că trebuie să fac urgent investigații.
Am intrat în cabinet fără teamă.
Am ieșit cu lumea prăbușită peste mine.
Cancer de col uterin.
În stadiu avansat.
Îmi amintesc perfect cum medicul vorbea.
Îi vedeam buzele mișcându-se.
Dar nu mai auzeam nimic.
Doar un bâzâit continuu.
Prima persoană la care m-am gândit a fost Cătălin.
Am scos telefonul.
Am format jumătate din numărul lui.
Apoi am închis.
Ce drept aveam să mă întorc în viața lui doar ca să-i las o tragedie?
Am început tratamentul.
Operații.
Perfuzie după perfuzie.
Ședințe care mă lăsau fără puteri.
Mi-a căzut părul.
Am început să port batic.
Îmi era rușine să mă uit în oglindă.
Cu atât mai puțin să mă vadă omul care mă iubise cândva.
Așa au trecut aproape șase luni.
Într-o seară am ieșit pentru prima dată după foarte mult timp.
Doctorul îmi spusese că trebuie să încerc să duc o viață cât de cât normală.
Am intrat într-un bar.
Și acolo l-am văzut.
Cătălin.
Parcă timpul se oprise.
Avea aceiași ochi calzi.
Același zâmbet timid.
Am vrut să plec.
N-am putut.
Când m-a strigat…
— Elena?
…am simțit că îmi tremură genunchii.
Am stat ore întregi de vorbă.
Niciunul n-a pomenit de divorț.
De parcă încercam amândoi să salvăm câteva ore din viața pe care o pierdusem.
Pe plajă bătea un vânt rece.
Marea era întunecată.
El mi-a întins mâna când aproape am alunecat.
Am simțit aceeași siguranță ca acum zece ani.
Și atunci am făcut cea mai egoistă alegere din viața mea.
Am mers cu el la hotel.
Nu pentru că speram să ne împăcăm.
Ci pentru că voiam să-mi amintesc cum era să fiu iubită înainte ca boala să-mi fure tot.
În noaptea aceea am uitat de perfuzii.
De spitale.
De analize.
Am uitat că eram bolnavă.
Am fost doar Elena.
Femeia care îl iubise cândva.
Dimineața însă…
m-am trezit cu o durere cumplită.
Am fugit la baie.
Când m-am întors, pata aceea era deja pe cearșaf.
Am simțit că mă sufoc.
Cătălin s-a ridicat imediat.
— Elena… ce s-a întâmplat?
Nu puteam.
Pur și simplu nu puteam să-i spun.
Nu voiam ca ultima amintire pe care o avea despre mine să fie aceea a unei femei care moare.
Am tras cearșaful.
Mi-am pus hainele.
Și i-am spus doar:
— Te rog… nu mă întreba nimic.
Am plecat.
Pe drum am plâns fără oprire.
Telefonul vibra.
Mesajele lui veneau unul după altul.
Nu le-am deschis.
Nu pentru că nu-mi păsa.
Ci pentru că îmi păsa prea mult.
În săptămânile următoare am ajuns din nou în spital.
Hemoragiile deveniseră tot mai dese.
Doctorii vorbeau din ce în ce mai puțin optimist.
Într-o noapte asistenta m-a întrebat:
— Dacă se întâmplă ceva, pe cine sunăm?
N-am stat pe gânduri.
— Pe fostul meu soț.
S-a uitat ciudat la mine.
— Sunteți divorțați.
Am zâmbit trist.
— Da…
— Și tot pe el îl treceți?
Am închis ochii.
— Pentru că, dacă va veni cineva… el va veni.
Exact o lună după noaptea aceea am făcut o hemoragie puternică.
Nu-mi mai amintesc decât lumina albă din ambulanță.
Și vocea unui medic.
Când m-am trezit eram la terapie intensivă.
Asistenta mi-a spus încet:
— L-am sunat.
Am simțit că inima îmi bate mai tare.
— A spus ceva?
— Vine.
Când l-am văzut în ușă, obosit, nebărbierit și cu ochii roșii, mi-am dat seama că făcuse drumul București–Constanța fără să se oprească.
S-a apropiat încet.
Nu m-a certat.
Nu m-a întrebat nimic.
Doar mi-a luat mâna.
Am început să plâng.
— Iartă-mă…
El și-a șters ochii.
— De ce n-ai avut încredere în mine?
Am închis pleoapele.
— Pentru că nu voiam să mă vezi așa.
S-a uitat lung la mine.
— Elena… eu te-am iubit și când aveai 25 de ani.
Și te iubesc și acum.
Am izbucnit în plâns.
I-am povestit tot.
Diagnosticul.
Operațiile.
Frica.
Pata de sânge.
Noaptea din hotel.
Faptul că voiam doar să mă simt încă o dată femeia pe care o iubise.
El nu spunea nimic.
Doar mă ținea de mână.
În zilele următoare n-a mai plecat din spital.
Îmi citea.
Îmi aducea cafeaua pe care nu aveam voie s-o beau.
Stătea lângă mine până adormeam.
Într-o seară l-am întrebat:
— Crezi că Dumnezeu ne-a pedepsit?
A zâmbit amar.
— Nu.
Cred că doar ne-a făcut să înțelegem prea târziu ce aveam.
Tratamentul a continuat.
Medicii au încercat tot ce puteau.
Au urmat luni grele.
Foarte grele.
Dar organismul meu a început, încet, să răspundă.
După aproape un an, doctorul a intrat în cabinet cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată.
— Analizele arată foarte bine.
Boala este în remisie.
Am început să plâng.
Cătălin era lângă mine.
M-a îmbrățișat fără să spună un cuvânt.
La ieșirea din spital m-a întrebat:
— Știi ce regret cel mai mult?
— Ce?
— Că am avut nevoie de o tragedie ca să învățăm din nou să vorbim unul cu altul.
L-am privit.
— Și acum?
A zâmbit.
— Acum nu mai vreau să pierdem nici măcar o zi.
Un an mai târziu ne-am întors pe aceeași plajă unde totul începuse.
Mergeam încet, ținându-ne de mână.
Marea era la fel.
Vântul era la fel.
Doar noi eram alții.
Mai bătrâni.
Mai fragili.
Dar infinit mai recunoscători pentru fiecare dimineață în care ne puteam privi din nou în ochi.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
