Ana Sasu
Mă numesc Melania și am 67 de ani.
Până anul trecut, eram convinsă că viața mea se terminase odată cu moartea soțului meu.
Fuseserăm căsătoriți patruzeci și doi de ani.
Când a plecat dintre noi, casa a rămas aceeași.
Fotografiile erau pe pereți.
Cana lui preferată era încă în dulap.
Perna lui era tot pe partea dreaptă a patului.
Doar liniștea devenise atât de apăsătoare, încât uneori deschideam televizorul doar ca să aud o voce prin casă.
Fiica mea, Elena, mă suna zilnic.
Într-o după-amiază a venit la mine și m-a găsit privind pe fereastră.
— Mamă… când ai făcut ultima dată ceva doar pentru tine?
Am ridicat din umeri.
Nu-mi aminteam.
— Atunci faci bagajele.
— Pentru ce?
— Pleci în vacanță.
Am râs.
— La vârsta mea?
— Tocmai la vârsta ta.
Două săptămâni mai târziu eram în tren, cu destinația Sulina.
Îmi promisesem un singur lucru.
O săptămână aveam să spun „da”.
Da unei plimbări cu barca.
Da unui pește pe care nu-l gustasem niciodată.
Da unei conversații cu un necunoscut.
Da vieții.
În a doua zi, încercam să găsesc Farul Vechi.
M-am rătăcit.
Țineam harta invers și mă învârteam în cerc când am auzit un râs.
— Dacă mai învârți harta o dată, cred că ajungi în Ucraina.
M-am întors.
Un bărbat înalt, cu părul complet alb și ochi albaștri, zâmbea larg.
— Prima dată la Sulina?
— Se vede?
— De la o poștă.
Am râs și eu.
Îl chema Marian.
Avea șaptezeci de ani.
Era văduv de aproape șase ani.
Fusese profesor de istorie în Galați.
Vorbea calm.
Nu încerca să impresioneze.
Dar avea un fel de a transforma orice poveste într-una fascinantă.
În aceeași zi am băut împreună o cafea.
A doua zi am luat micul dejun.
În următoarea am făcut o plimbare cu barca prin Delta Dunării.
În fiecare dimineață mă aștepta în același loc.
Cu aceeași pălărie de paie.
Și aceeași întrebare.
— Astăzi la ce spui „da”?
Nu-mi mai aminteam când râsesem atât.
Nu-mi mai aminteam când cineva mă făcuse să mă simt din nou femeie.
Într-o seară stăteam pe malul Dunării și priveam apusul.
Marian mi-a luat ușor mâna.
— Mă bucur că ai venit la Sulina.
Am zâmbit.
— Și eu.
În ultima zi mi-a spus:
— În seara asta am pregătit o surpriză.
M-a dus la un restaurant mic, ascuns pe o străduță liniștită.
Avea doar câteva mese și vedere spre apă.
Cum am intrat, ospătarul l-a salutat imediat.
— Bine ați revenit, domnule Marian!
Am încremenit.
Marian îmi spusese că nu mai fusese niciodată acolo.
L-am privit.
A zâmbit stânjenit.
— Îți explic imediat.
În clipa aceea telefonul lui a sunat.
S-a uitat la ecran și s-a schimbat la față.
— Îmi cer scuze… mă întorc în două minute.
Au trecut zece.
Apoi cincisprezece.
Am început să mă neliniștesc.
M-am ridicat și am ieșit în curtea din spatele restaurantului.
L-am auzit vorbind.
Nu era singur.
M-am apropiat fără zgomot.
— Nu… încă nu i-am spus.
Vocea lui era gravă.
— Trebuie să afle de la mine.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Am făcut încă un pas.
În fața lui era o femeie de vreo cincizeci de ani.
Plângea.
— Marian, dacă îi spui, o vei pierde.
El a oftat.
— Dacă nu-i spun, mă pierd pe mine.
Am ieșit dintre tufișuri.
— Ce trebuie să-mi spui?
Amândoi au tresărit.
Femeia a plecat imediat.
Marian a rămas nemișcat.
— Melania… nu trebuia să afli așa.
— Atunci spune-mi acum.
A închis ochii.
— Restaurantul acesta nu este întâmplător.
— Ce înseamnă asta?
— Acum cinci ani am venit aici împreună cu soția mea, pentru ultima noastră vacanță.
Am rămas tăcută.
— A murit la două luni după aceea.
Am simțit că respir din nou.
Crezusem că are o altă femeie.
Dar Marian continua.
— În fiecare an mă întorc aici.
Nu pentru că nu pot merge mai departe.
Ci pentru că aici i-am promis că, dacă într-o zi voi întâlni din nou pe cineva care mă face să zâmbesc, n-o voi alunga din viața mea din cauza fricii sau a vinovăției.
L-am privit în tăcere.
— Femeia aceea cine era?
A zâmbit trist.
— Fiica mea.
Am clipit surprinsă.
— Fiica ta?
— Ea a organizat totul.
Ea rezervase restaurantul.
Ea vorbise cu ospătarii.
Ea știa că vreau să te aduc aici.
Dar îi era teamă că nu sunt pregătit să iubesc din nou.
Și voia să se asigure că nu iau o decizie din singurătate.
Am simțit un nod în gât.
Marian a scos din buzunar o cutie mică din lemn.
— Asta era surpriza.
Am deschis-o.
Înăuntru nu era un inel.
Era o cheie.
L-am privit nedumerită.
— Ce este?
A zâmbit.
— Casa mea din Galați are două chei.
Una este la mine.
Cealaltă… dacă vei vrea vreodată… poate fi a ta.
Nu-ți cer să te căsătorești cu mine.
Nu-ți cer să te muți.
Îți cer doar să nu mai trăiești singură.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Marian… avem aproape șaptezeci de ani.
A râs.
— Tocmai de aceea n-avem timp de pierdut.
Au trecut doi ani.
Nu m-am mutat la Galați.
Nici el la mine.
Petrecem câte o săptămână la mine, câte una la el.
Iar în fiecare vară ne întoarcem la Sulina.
Ne așezăm la aceeași masă din același restaurant.
Ospătarul ne întâmpină zâmbind.
Iar Marian mă întreabă de fiecare dată același lucru:
— Melania… astăzi la ce mai spui „da”?
Și, de fiecare dată, îi răspund la fel.
— La încă o zi împreună.
