În curtea școlii, Florinel privea cu emoție și entuziasm copiii care alergau și se jucau, unii în cercuri de prieteni vechi, alții, la fel ca el, abia făcându-și primii pași în lumea nouă a învățământului. Zâmbetul lui inocent strălucea pe chip, fără să știe că, în câteva clipe, acea bucurie avea să fie umbrită.
Un grup de băieți mai mari, veseli și zgomotoși, se apropiau de el. Îi observaseră adidașii ponosiți și, fără să știe nimic despre povestea lui Florinel, au început să-l privească cu dispreț.
„Hei, ăia sunt adidași de la second-hand?”, a râs unul dintre ei, împingându-l ușor pe Florinel.
„Sunt ai fratelui meu”, a răspuns băiatul cu o voce timidă, încercând să-și păstreze calmul, dar ochii îi erau deja umezi.
„Serios? Ai venit cu încălțările lui?”, a continuat altul, cu un rânjet batjocoritor. „Ce, n-aveți bani să-ți iei și tu ceva normal?”
Florinel simțea cum inima i se strânge de durere. Nu știa cum să răspundă, nu avea cuvinte să explice. Tot ce simțea era o rușine profundă, una pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Gândul la mama lui și la promisiunea ei îi revenea în minte, dar nu-l putea consola acum.
Deodată, un alt copil, unul dintre colegii lui de clasă, pe care Florinel nu-l cunoștea prea bine, s-a apropiat. Se numea Andrei și avea o privire caldă, dar hotărâtă.
„Lăsați-l în pace!”, a strigat Andrei, stând în fața lui Florinel ca un scut. „Nu contează ce încălțăminte are! Și eu am un frate mai mare și port tricourile lui. Asta nu înseamnă nimic!”
Băieții mai mari, luați prin surprindere de intervenția neașteptată a lui Andrei, au pufnit în râs și au plecat, lăsându-l pe Florinel cu lacrimi pe obraji, dar cu o nouă speranță în suflet. Privindu-l pe Andrei, simțea că, poate, nu toți copiii erau răi.
„Mulțumesc”, a spus Florinel încet, ștergându-și ochii cu mâneca hainei.
„N-are de ce”, i-a răspuns Andrei zâmbind. „Știi, mama mea mi-a spus că nu contează cu ce suntem îmbrăcați, ci cine suntem noi cu adevărat. Oricine poate purta haine noi, dar nu toți au un suflet bun.”
Cuvintele lui Andrei au atins adânc inima lui Florinel. Și-a dat seama atunci că adevărata valoare nu stă în haine sau încălțări, ci în oameni. În bunătate. În prietenie. Iar Andrei tocmai îi dăduse o lecție pe care niciun abecedar nu ar fi putut să o învețe.
În zilele ce au urmat, Florinel și Andrei au devenit prieteni nedespărțiți. În curtea școlii, alți copii începeau să li se alăture, iar băieții mai mari, care râseseră de adidașii lui Florinel, nu mai aveau curajul să-l supere.
Când s-a întors acasă în acea seară, mama lui Florinel l-a privit cu îngrijorare, de teamă că s-ar fi simțit rușinat sau trist la școală din cauza încălțămintei. Însă băiatul, zâmbind larg, a sărit în brațele ei.
„Florinele, totul e bine? Nu te-a deranjat nimeni?”, l-a întrebat ea, netezindu-i părul.
„Totul e bine, mamă”, a răspuns el vesel. „Am învățat azi ceva mai important decât abecedarul. Am învățat că nu contează ce purtăm pe noi. Contează cine suntem și ce avem în inimă. Și am găsit un prieten bun.”
Ochii mamei i s-au umplut de lacrimi, dar de data aceasta, erau lacrimi de bucurie. Știa că fiul ei învățase o lecție prețioasă, una pe care nici banii, nici hainele scumpe nu ar fi putut-o oferi.
Florinel și-a păstrat adidașii vechi pentru o vreme, dar nu i-au mai adus niciodată rușine. Pentru el, acei adidași au devenit un simbol al unei lecții importante: că adevărata valoare a unui om nu stă în ceea ce are, ci în cine este și în felul în care tratează pe ceilalți.
Astfel, Florinel a pășit cu încredere în noua lui viață de școlar, având în suflet o înțelepciune pe care nu toți o dobândesc atât de devreme: că dincolo de haine și aparențe, ceea ce contează cu adevărat sunt relațiile pe care le construim și bunătatea pe care o oferim celor din jur.