Laciu Andreea
Povestea zilei. Când eram mic, credeam că acel copac uriaș din curtea bunicii e cel mai bătrân lucru din lume. Avea trunchiul gros, cu scoarță adânc brăzdată, ca niște riduri ale timpului, iar crengile lui se întindeau ca niște brațe care voiau să îmbrățișeze cerul. Era un nuc, plantat, spunea bunica, de străbunicul meu, când s-a născut primul lui copil.
Pentru mine, acel copac era un prieten tăcut. Sub el mi-am jupuit genunchii, sub el am învățat să citesc, cu voce stinsă, în după-amiezile de vară, când bunica își făcea somnul de prânz. Acolo, la umbra lui, am ascultat primele povești despre lume, despre război, despre dragostea care dăinuie și dorul care nu moare.
Bunica îl iubea ca pe un membru al familiei. Îl mângâia cu privirea, îi vorbea uneori — „Of, bătrâne, tu le-ai văzut pe toate” — și îi strângea nucile cu grijă, toamnă de toamnă. Nu vindea niciodată. Le păstra într-un sac de pânză, în pod. Le dădea doar nepoților, „să aveți sănătate și minte-n cap”, cum spunea ea.
Anii au trecut. Am crescut. Am plecat la oraș. Apoi am plecat din țară. Am revenit rar, din ce în ce mai rar. Dar de fiecare dată când intram pe poarta veche de lemn, ochii mi se ridicau automat spre el: bătrânul copac era încă acolo. Înalt, impunător, neschimbat. De parcă nimic nu-l putea doborî.
Într-o vară, când am venit în vacanță cu fiul meu, micul Andrei, bunica era deja slăbită. Mergea încet, cu baston, dar zâmbea cu aceeași lumină caldă. I-am spus lui Andrei povestea nucului, iar el, cu ochii mari, s-a dus să-l atingă. Și-a lipit obrazul de scoarță, apoi s-a uitat spre mine.
— Tati, simt că mă ține în brațe.
Am avut un nod în gât. Da. Exact așa fusese mereu. Copacul ăla te ținea. Fără cuvinte, fără condiții.
După ce bunica s-a stins, n-am mai avut curaj să mă întorc o vreme. Casa a rămas în grija unei mătuși, care mă anunța din când în când că „e totul bine, doar că plouă pe acoperiș, trebuie reparat”.
Într-o toamnă târzie, m-am hotărât să merg. Andrei era adolescent acum, cu căștile în urechi și cu lumea întreagă în telefon. Dar l-am rugat să vină cu mine. Să vadă casa copilăriei mele, să ne luăm rămas bun.
Am intrat în curte și, pentru o clipă, nu l-am văzut. Nucul. Lipsea.
Am rămas nemișcat. În locul lui era doar un petic de pământ bătătorit și o movilă de rumeguș încolțită. Am simțit cum mi se taie respirația.
Mătușa ne-a întâmpinat la poartă, cu un aer vinovat.
— A fost furtuna din vară… L-a rupt la mijloc. A căzut peste șopron. N-am avut ce face. Am chemat oameni să-l taie…
Am dat din cap. N-aveam puterea să spun nimic. Am mers încet spre locul unde fusese. Am pus palma peste pământul moale și m-am așezat acolo, în tăcere. Andrei s-a așezat lângă mine.
— Ăsta era copacul care ținea toată casa, nu? a întrebat el, cu un ton serios.
Am zâmbit amar. Da. Așa simțeam. Ca și cum bunica plecase, apoi el nu mai avusese pentru cine să stea.
După câteva minute, Andrei s-a ridicat și a spus:
— Tati, hai să plantăm altul. Un pui de nuc. Poate nu e același, dar poate are timp să devină.
L-am privit surprins. În ochii lui era o seninătate matură, aceeași pe care o văzusem când era mic și îmbrățișa copacul vechi.
Am mers împreună la piață și am cumpărat un puiet. Am ales cel mai zdravăn, apoi l-am plantat în același loc. Andrei a pus primul pumn de pământ, iar eu l-am bătut ușor în jurul rădăcinilor.
— Gata. Acum ai un nou prieten aici, mi-a spus. Să nu-l lași să crească singur.
În ziua aceea, am înțeles că uneori pierderea e doar începutul unei alte legături. Că nimic nu dispare cu adevărat, atâta timp cât îl ducem mai departe — în gesturi, în amintiri, în oameni.
La câteva luni după, m-am întors din nou. De data asta singur. Copăcelul începuse să înfrunzească timid. L-am udat, i-am vorbit. I-am spus povești despre bunica. Și despre copacul care fusese acolo înaintea lui.
Și am simțit, în adierea vântului printre frunze, că nu eram deloc singur.
Sursă foto: Pixabay
