Mirela Loșniță
— Ce s-a întâmplat cu tine? a întrebat Ana, privindu-l fără să clipească.
Mihai și-a îndreptat umerii, de parcă intrase în casa ei ca într-o sală de judecată.
— Am evoluat, a spus rece. Cu Laura sunt alt om. Sunt bărbat.
Ana a zâmbit amar.
— Bărbat? Un bărbat care vine cu viitoarea soție să-i ceară fostei neveste apartamentul?
Laura, sprijinită de tocul ușii, și-a ridicat bărbia.
— Nu cerem nimic ce nu ni se cuvine. Mihai a investit aici. A venit timpul să fii corectă.
Ana s-a uitat la ea lung.
— Corectă am fost doisprezece ani. Am plătit rate, facturi și reparații. Am suportat minciuni, promisiuni și plecări nocturne. Acum, corectitudinea va sta în acte.
Mihai a lovit masa cu palma.
— Taci! Mereu ai știut să mă umilești!
— Nu, Mihai. Doar ai confundat adevărul cu umilința.
El a râs nervos.
— Acum eu sunt sus, iar tu nu mai ești nimeni.
Ana nu i-a răspuns. A mers în dormitor, a deschis dulapul și s-a întors cu o sacoșă mare, bine legată.
I-a pus-o în brațe.
— Aici sunt lucrurile tale. Cămăși, acte vechi, două ceasuri stricate și fotografia pe care n-ai avut curaj s-o iei când ai plecat.
Mihai a rămas blocat.
— Asta e tot?
— Da. Restul nu-ți aparține.
Laura a făcut un pas înainte.
— O să vezi tu în instanță.
Ana a privit-o fără furie.
— Exact acolo vreau să ne vedem.
Au plecat trântind ușa. De data aceasta, Ana nu s-a prăbușit. Nu a plâns. Nu a alergat după ei.
S-a așezat la masa din bucătărie, și-a făcut o cafea tare și a sunat avocatul recomandat de o colegă. Un om calm, cu voce joasă, care a ascultat totul fără să o întrerupă.
În câteva zile, dosarul lui Mihai a început să se destrame.
Bonurile prezentate erau incomplete.
Sumele erau umflate.
Așa-zisele investiții erau, de fapt, mici cumpărături făcute din contul comun, în perioada căsniciei.
Expertiza a fost clară. Apartamentul era al Anei. Fusese cumpărat înainte de căsătorie, achitat din veniturile ei și trecut legal pe numele ei.
Când Mihai a primit răspunsul oficial, a început să sune.
O dată.
De zece ori.
De patruzeci de ori.
Ana nu a răspuns.
Apoi au venit mesajele.
„Hai să vorbim ca oamenii maturi.”
„Laura nu știe toate detaliile.”
„Nu vreau scandal.”
„Te rog.”
Procesul s-a încheiat repede. Judecătorul nu a avut prea multe de analizat. Actele vorbeau mai clar decât toate minciunile lui Mihai.
Laura nu s-a prezentat.
Se pare că povestea cu afacerile lui prospere fusese doar decor. Banii nu existau. Planurile de nuntă s-au amânat. Apoi au dispărut complet.
Într-o seară liniștită, Ana a deschis toate ferestrele apartamentului.
A lăsat aerul rece să intre în camere.
A spălat podelele, a schimbat perdelele și a pus tablourile bunicii la locul lor.
Pentru prima dată după mult timp, casa nu mai păstra urme de vină.
Nici de frică.
Nici de așteptare.
Era doar a ei.
La fel ca viața ei.
Ana nu mai simțea furie. Doar o liniște adâncă, așezată.
Înțelesese ceva simplu și dureros: uneori, pierzi un om doar ca să nu te pierzi pe tine.
