Cristina Cohuț
Sunt în vârstă de 52 de ani și mi-am dedicat întreaga viață familiei mele. Nu doar cu iubire, ci cu timp, cu răbdare, cu eforturi constante și neobosite. Cu ani de muncă în care am pus pe pauză orice vis personal și m-am concentrat doar pe bunăstarea celorlalți.
Am fost mamă, soție, femeie de serviciu, bucătar, psiholog, șofer, contabil, îngrijitoare, și, din păcate, am uitat să fiu și eu. M-am lăsat la urmă de fiecare dată, spunându-mi că „vine și rândul meu”. Doar că rândul meu nu mai venea niciodată.
L-am cunoscut pe Austin când aveam doar 19 ani. Eram naivă, visătoare, îndrăgostită de ideea de dragoste. Mi se părea că, alături de el, pot învinge orice. Ne-am căsătorit repede, după ce am aflat că sunt însărcinată cu Kayla. Eram doi copii, de fapt, care încercau să joace rolul de adulți într-o lume care nu ne oferise prea multe. A fost greu de la început, dar eu am rămas mereu convinsă că sacrificiul meu va da roade. Că, dacă trag tare, lucrurile se vor așeza.
La început, Austin părea implicat. Avea un loc de muncă stabil, era prezent, se ocupa de fetița noastră cât putea. Nu era ideal, dar era un început. Apoi, pe când Kayla avea patru ani, Austin și-a pierdut jobul. Criza economică de atunci ne-a dat peste cap, dar eu am încercat să nu disper. Am zis că e doar o etapă, că vom trece peste, că-i voi fi alături până își revine.
Și am fost. Am preluat toate responsabilitățile. Facturi, mâncare, chirie, școală, haine. M-am angajat într-un birou, am mai făcut curățenie în weekenduri, am dus copii vecinilor la școală pentru câțiva lei în plus. Apoi au trecut câteva luni și Austin tot nu lucra. Apoi a trecut un an. Apoi doi.
La un moment dat, Austin nu mai căuta nimic. Se trezea târziu, stătea în fața televizorului, butona telecomanda și dădea din umeri ori de câte ori încercam să-i spun că nu se mai poate. Avea mereu o scuză nouă: că nu sunt locuri, că e prea obositor, că nu se simte bine, că n-are rost. Între timp, eu duceam în cârcă tot. Ani întregi am sperat că o să se schimbe. Ani întregi m-am mințit singură, în timp ce el se scufunda în propria comoditate. Între noi se instalase o tăcere dureroasă, iar din privirile lui lipsea de mult orice urmă de interes pentru mine sau pentru familie.
În paralel, Kayla creștea. Era un copil sensibil, dar cu multă bunătate în ea. Mi-am dorit pentru ea tot ce n-am avut eu: siguranță, sprijin, libertatea de a visa. Am muncit dublu ca să-i plătesc ore de pian, ca să-i cumpăr haine frumoase, ca să nu simtă lipsurile pe care eu le simțisem. Îmi spuneam mereu: „Fac asta pentru ea. Trebuie să reușească mai bine ca mine.” Doar că, într-un final, a făcut exact ce făcusem și eu. S-a îndrăgostit repede, s-a căsătorit tânără, a făcut un copil și, la doar un an distanță, a fost părăsită.
Când a venit la mine cu fetița în brațe, am simțit din nou nevoia să fiu stâlpul care ține pe toți. Nu m-am plâns. N-am spus nimic. Doar am adăugat încă o responsabilitate pe lista mea. I-am zis că poate conta pe mine. Și putea. În fiecare lună, i-am dat bani. Întâi puțin, apoi mai mult. În timp, a devenit o regulă. Kayla a început să-mi ceară. Și eu dădeam. N-am întrebat niciodată când are de gând să se angajeze sau să încerce să se descurce singură. Am simțit că e datoria mea.
Anii au trecut. Eu nu mai trăiam, doar funcționam. Mă trezeam la 5 dimineața, pregăteam cafeaua, prânzul de muncă, hainele de spălat, lista de cumpărături, transferul bancar pentru Kayla. Mergeam la serviciu, veneam acasă, făceam curat, verificam temele nepoatei, încercam să păstrez totul pe linia de plutire. Austin era acolo, mereu pe canapea, cu același aer de om „terminat”, dar și de bărbat care nu avea de gând să schimbe nimic.
Până într-o zi de vineri. Dimineață. Eram în drum spre serviciu și am oprit la Starbucks pentru o cafea. Era aglomerat. Așteptam la rând și mă uitam la ceas din minut în minut. Știam că o întârziere de zece minute însemna deja priviri tăioase de la Gordon, șeful meu. În fața mea, patru adolescenți, cu glugi trase și căști în urechi, au tăiat pur și simplu coada și s-au dus la casier. Am făcut un pas înainte și am spus:
— Scuzați-mă, eram la rând.
Unul dintre băieți s-a întors și a râs.
— Lasă, tanti, că n-ajungi la pensie azi. Ai tot timpul din lume!
Și ceilalți au râs. Casierul n-a zis nimic. Eu am rămas blocată. Nu pentru că m-au numit „tanti”, ci pentru că, pentru prima dată, m-am văzut prin ochii lor. O femeie în vârstă, obosită, cu o geantă tocită și părul nepieptănat. M-am uitat în vitrina mare de sticlă și m-am recunoscut cu greu. Era ca și cum mă uitam la o străină. M-am simțit rușinată și tristă, apoi… m-am enervat. Nu pe ei. Pe mine.
Am ieșit fără cafea. M-am urcat în mașină și am început să plâng. În hohote. M-am gândit la toate diminețile în care n-am avut timp nici să respir, la toate serile în care adormeam cu griji în loc de vise, la toate lunile în care n-am avut un singur moment doar al meu. Am realizat că trăisem pentru toată lumea, mai puțin pentru mine. Și-atunci, fără să mă gândesc prea mult, am sunat-o pe Kayla.
— Mamă, bună! Poți să-mi trimiți banii mai devreme luna asta?
— Kayla, nu mai pot. S-a terminat. Trebuie să te descurci singură.
A fost o tăcere lungă. Apoi au venit întrebările. Rugămințile. Tonul ei a trecut de la uimit, la furios, la disperat. I-am spus calm, dar ferm, că am nevoie să trăiesc pentru mine. Că o iubesc, dar nu mai pot fi banca ei de urgență. Nu am închis telefonul până nu a înțeles că nu glumesc.
După acea conversație, m-am dus direct la salon. Am intrat pe ușă tremurând, dar hotărâtă. Le-am spus că vreau o schimbare. Orice. M-am vopsit, mi-am tuns părul, mi-am făcut unghiile, mi-am schimbat sprâncenele. Apoi am mers la mall. Mi-am cumpărat două rochii elegante și o pereche de pantofi cu toc mic, dar frumos. M-am uitat în oglinda cabinei de probă și am început să plâng. Nu de tristețe. De eliberare. Era prima oară în 30 de ani când făceam ceva doar pentru mine.
Când am ajuns acasă, Austin s-a uitat la mine de parcă intrase o străină.
— Ce-i cu tine? Ai cheltuit bani pe prostii?
— Nu pe prostii. Pe mine. Că merit.
— Nu trebuia să fii la muncă?
— Nu. Azi am fost la mine. În viața mea. M-am trezit. Am obosit să mai trăiesc pentru alții.
N-a înțeles. A început să strige. A zis că m-am schimbat, că sunt nebună. Dar eu eram calmă. În același timp, a apărut și Kayla. Agitată. Furioasă.
— Ce faci, mamă? Cum poți să mă lași baltă așa?
Le-am spus amândurora, cu o voce pe care nu o mai auzisem niciodată la mine, că m-am săturat. Că am fost mamă, soție, sprijin, dar că acum vreau să fiu om. Că nu pot să-i mai țin pe toți în spate. Și că… vreau divorț. Austin a amuțit. Kayla a început să plângă. Dar eu eram liniștită.
În următoarele săptămâni, viața mea s-a schimbat complet. Mi-am dat demisia. Mi-am găsit un job part-time într-o librărie mică. Nu făceam avere, dar eram fericită. Citeam. Ascultam muzică. Vorbeam cu oameni. Mergeam la film singură. Îmi luam o cafea și o savuram pe bancă, în parc. Nu mai dădeam explicații. Nu mai alergam pentru nimeni. Kayla s-a descurcat. A fost greu la început, dar a început să muncească. S-a maturizat. Mi-a spus, după câteva luni, că mă respectă mai mult acum. Că a înțeles. Austin m-a sunat după trei luni. Mi-a spus că muncește. Că-i pare rău. Că vrea să se întoarcă.
I-am spus că apreciez, dar că nu știu dacă mai e loc pentru el. Că poate cândva, într-o zi, vom putea vorbi liniștiți. Dar că acum… acum e despre mine. Și știi ce? Sunt bine. Sunt întreagă. Și nu regret nimic.
