Loredana Ionescu
Într-o zi senină de primăvară, mă plimbam prin oraș cu gândul la viața pe care mi-o imaginam cu ani în urmă. Cândva, visam la o familie mare, la râsetele copiilor, la sărbători petrecute împreună și la acel sentiment de împlinire profundă. Alături de Daniel, fostul meu soț, credeam că aveam totul – iubire, stabilitate și un viitor împreună. Dar visurile noastre s-au destrămat, odată ce mi-a mărturisit că el nu își dorea copii. A fost un șoc, o trădare tăcută, iar după luni de lacrimi și încercări de a-l înțelege, ne-am separat.
Mi-am văzut fostul soț, care nu dorea copii, cumpărând un căruț plin de jucării
Anii au trecut, iar eu m-am obișnuit cu ideea. Ne mai vedeam din când în când, căci locuiam în același oraș, și, deși eram pe drumuri separate, ne respectam. Dar într-o zi, destinul a hotărât să-mi pună răbdarea la încercare și să-mi dezvăluie un adevăr la care nu m-aș fi așteptat.
Eram într-un magazin, căutând un cadou pentru ziua de naștere a nepotului meu, când l-am zărit pe Daniel la casă. Avea în mână un coș mare plin cu jucării – păpuși, mașinuțe, plușuri colorate. Pentru o clipă, am simțit un fior rece. Am rămas blocată, incapabilă să înțeleg ce vedeam. De ce ar cumpăra Daniel jucării, el care nu și-a dorit niciodată să fie tată?
O avalanșă de gânduri mă copleșea. Să fi avut un copil de care nu știam? Să se fi răzgândit în sfârșit, să fi găsit o femeie alături de care să-și dorească o familie? Mă simțeam trădată din nou, rănită de ideea că poate tot ce clădisem împreună fusese sacrificat din cauza indeciziei lui.
Când am aflat pentru cine erau, am izbucnit în lacrimi
După ce l-am văzut plătind și ieșind din magazin, o curiozitate dureroasă m-a împins să-l urmez. Voiam să știu adevărul, să aflu pentru cine erau acele jucării. Gândul că el trăiește acum visul pe care mi-l refuzase mă sfâșia pe dinăuntru.
Am condus la distanță, urmărindu-l, încercând să-mi liniștesc mintea. Când a parcat în fața unei clădiri modeste, m-am oprit și am privit de la distanță. Nu era o casă, nici un loc de joacă. Părea un orfelinat. Înainte să pot înțelege ce se întâmplă, l-am văzut ieșind din mașină și îndreptându-se spre intrare, cu jucăriile în brațe.
Inima mea s-a strâns. Am coborât din mașină și m-am apropiat încet, incapabilă să mă opresc. L-am urmărit intrând în clădire, iar la scurt timp l-am văzut vorbind cu o îngrijitoare, înconjurat de copii care se agățau de picioarele lui, râzând și întinzând mâinile după jucării.
Mi-am dat seama atunci că acele jucării nu erau pentru un copil al lui. Erau pentru acei copii care poate nu avuseseră parte de un dar sau de atenția cuiva drag. Erau pentru acei micuți care așteptau o fărâmă de iubire și afecțiune. Daniel, omul care îmi spusese cândva că nu era pregătit să fie tată, își dedicase timpul liber pentru a le aduce un zâmbet acelor copii abandonați.
Am simțit un nod în gât și lacrimile mi-au umplut ochii. M-am sprijinit de zid, observându-l cum se juca cu ei, cum le citea povești și îi făcea să râdă. În acele momente, am înțeles că nu neapărat lipsa dorinței de a avea copii fusese motivul despărțirii noastre. Era mai degrabă un zid de teamă, o barieră pe care nu o putea depăși la vremea respectivă. Poate că el simțea că nu era pregătit să fie tată, dar în felul lui, găsise o cale să-și dăruiască iubirea și să ofere alinare unor copii care aveau nevoie de ea.
Când a ieșit din clădire, am simțit impulsul de a mă apropia. A fost surprins să mă vadă, dar un zâmbet cald i-a luminat chipul.
— Maria… nu mă așteptam să fii aici, spuse el, jenat.
Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile nu-mi dădeau pace.
— Daniel, i-am spus cu vocea tremurândă, de ce nu mi-ai spus? De ce nu mi-ai spus că… faci asta?
El a oftat, uitându-se undeva departe.
— Nici eu nu am știut că sunt capabil de asta, Maria. M-am simțit atât de pierdut după divorțul nostru. Mă tot întrebam dacă am făcut alegerea corectă, dar teama de a nu fi un tată suficient de bun m-a împiedicat să îmi deschid inima. Apoi am venit aici, într-o zi, și am realizat că, poate, prin gesturi mici, pot aduce puțină fericire. Nu pot fi tată, dar pot fi un prieten pentru ei.
L-am privit și mi-am dat seama că, deși relația noastră se sfârșise, amândoi ne regăsiserăm într-un fel. Poate că drumul nostru nu era același, dar în adâncul sufletului, amândoi căutam să dăruim iubire în felul nostru.
În acea zi, am plecat de la orfelinat cu inima împăcată. Poate că nu aveam visul unei familii perfecte, dar realizasem că dragostea poate avea multe forme, iar uneori, oamenii au nevoie de timp pentru a-și găsi propria cale.
