Mirela Loșniță
Nepoții mei îmi pregătiseră deja mormântul și piatra funerară – dar uitaseră că încă mai știu cum se luptă o mamă. Mă numesc Martha. Am 74 de ani, șase luni și opt zile. Și dacă aș fi crezut în ironia sorții, aș fi spus că Dumnezeu are un simț al umorului destul de crud. Dar eu cred în lecții. În cele care dor, care taie, dar care – la final – vindecă.
Am fost o femeie simplă. Mamă pentru trei copii. Bunică pentru șapte nepoți. Am fost soție vreme de 48 de ani și am văzut viața în toată frumusețea și cruzimea ei. Am crescut o familie, am muncit cot la cot cu Harold, soțul meu, într-un atelier de tâmplărie. Am adunat bănuți, am plătit facultăți, chirii și rate. Am cusut, am gătit, am plâns, am iubit.
Și-apoi… am fost uitată.
Când duminicile s-au transformat în liniște
După ce copiii mei – Betty, Thomas și Sarah – și-au făcut familii, viața noastră de familie s-a schimbat. Duminicile cu râsete la masă au devenit excepții. Scuzele erau din ce în ce mai multe:
— Mamă, băieții au meci, îmi spunea Betty. — Mamă, avem serbare la grădi, zicea Thomas. — Mamă, sunt epuizată după o săptămână de muncă, ofta Sarah.
Am înțeles. Tinerii au viața lor. Dar când Harold a murit, tăcerea s-a așezat peste casa mea ca o pătură grea.
Azilul – decizia luată fără mine
Când am căzut a doua oară în bucătărie, rămânând pe jos până m-a găsit vecinul, copiii mei au intervenit.
— Mamă, e spre binele tău, mi-au spus. — Acolo vei fi în siguranță, cineva te va supraveghea permanent.
Am fost dusă la azil. O cameră mică, albă, cu miros de medicamente și pereți tăcuți. Primele luni am plâns în fiecare seară. Mă simțeam abandonată, deși nu le-am spus niciodată. Mi-era teamă să nu-i deranjez. Să nu fiu o povară.
Apoi am început să mă obișnuiesc. Cu rutina, cu oamenii, cu Gladys – vecina de cameră care jura că l-a cunoscut pe Elvis. Râdeam împreună, împărțeam ceaiul de la ora 5 și ascultam radio-ul vechi din salonul comun.
Dar în tot acest timp, vizitele copiilor mei au fost tot mai rare. Trei ani și jumătate. Cinci vizite.
Când interesul s-a trezit dintr-o dată
Brusc, totul s-a schimbat. După ce am fost internată de urgență pentru o pneumonie, telefonul salonului suna des. Flori, telefoane, vizite. Thomas cu un buchet scump. Sarah cu copiii. Betty cu o pătură nouă și întrebări despre tratamente.
Dar nu era iubire în ochii lor. Era altceva. Era… nerăbdare.
Și apoi a venit ziua care mi-a schimbat tot sufletul.
Convorbirea auzită din greșeală
Betty m-a sunat într-o marți. Am vorbit despre lucruri banale. Despre Gladys și cum a câștigat la bingo. Despre recitalul nepoatei. Apoi, după ce am închis, am realizat că apelul nu se întrerupsese.
Telefonul era încă deschis. Și vocea lui Betty se auzea limpede.
— Mama pare mai bine azi, zise ea. — Asta e bine, a răspuns Thomas. — Dar ar trebui totuși să fim pregătiți. Locul lângă tata e rezervat.
— Ai prins reducerea de familie de la cimitir? întrebă Sarah.
Râsete. Un alt nepot, glumind: — Mai lipsește doar data pe placă. Poate aflăm luna asta…
— A plătit cineva pentru piatră? întrebă Betty. — Nu încă, dar putem lua banii din moștenire. Sau îmi dați înapoi după ce o primim, spuse ea chicotind.
Stăteam în pat, cu telefonul tremurând în mâinile mele. Inima îmi bătea tare, dar nu de durere. Ci de o hotărâre care se năștea încet. În acea noapte, nu am plâns.
Am plănuit.
Revenirea neașteptată
În următoarele săptămâni, am început să mănânc mai bine, să fac exerciții ușoare, să particip la activități. Până la sfârșitul lunii, doctorul era uimit.
— Martha, ești incredibilă. Ce te-a motivat? — O revelație, i-am spus zâmbind.
În acea zi, am chemat avocatul. Am vorbit cu banca. Și apoi, le-am telefonat copiilor.
— Vreau să discutăm despre testament. Mi-a fost frică în ultima perioadă și vreau să fiu sigură că totul e clar. Veniți sâmbătă? Cu toții.
Au venit. Curioși, puțin tensionați, dar zâmbitori.
— Mamă, ce bine arăți! spuse Sarah. — Mulțumesc. Și eu mă bucur să vă văd. Chiar am o surpriză pentru voi.
Avocatul meu, domnul Jenkins, a deschis dosarul și a citit primul testament. Unul simplu, care împărțea totul între copii, cu o parte pentru nepoți.
— Pare în regulă, spuse Thomas. — Și eu am crezut asta, le-am răspuns. Până când… am ascultat o discuție pe care nu trebuia să o aud.
Fețele li s-au schimbat.
— Așa că, domnule Jenkins, vă rog, citiți varianta actualizată.
Toți au încremenit.
— Eu, Martha, las următoarele: copiilor mei câte un dolar simbolic. Nepoților mei, același lucru. Restul averii – inclusiv economiile, casa și asigurarea – vor fi direcționate către Fondul de Sprijin pentru Seniori și o organizație caritabilă de cercetare medicală.
S-a lăsat tăcerea.
— Mamă, nu poți fi serioasă, izbucni Betty. — Serioasă? Foarte.
— Noi suntem familia ta, strigă Thomas. — Voi ați fost absenți patru ani. Patru. Ani. V-ați adus aminte de mine doar când ați crezut că e timpul să mor.
Sarah plângea. Unul dintre nepoți mormăia: — Nu se poate…
— Ați râs pe seama pietrei funerare, ați făcut calcule despre costuri. Dar ați uitat ceva esențial: nu sunt moartă. Și, mai ales, nu sunt slabă.
O viață nouă, un final pe care îl aleg eu
După ce au plecat – tulburați, supărați, dar rușinați – Gladys m-a întrebat:
— Ai dat chiar tot?
I-am făcut cu ochiul. — Mi-am păstrat suficient cât să văd Marele Canion. Vrei să vii cu mine?
— Vreau, a zis râzând.
Și iată-mă. Cu o geantă de voiaj și o rezervare la un hotel cu vedere spre abis. În sfârșit, simt că trăiesc din nou. Fără regrete. Fără să mai aștept. Fără să-mi pese de o piatră funerară.
Pentru că viața mea nu e despre cum o închei, ci despre cum aleg să o trăiesc până în ultimul moment.
