Nicolescu Daniela
Teatrul Național București a găzduit aseară una dintre cele mai copleșitoare seri trăite de publicul român în ultimii ani. Spectacolul „Anii mei – toamna moculesciană”, conceput inițial ca o celebrare a creației lui Horia Moculescu, s-a transformat într-un omagiu profund după vestea dispariției neașteptate a marelui compozitor.
O sală transformată în spațiu de reculegere și lumină
Sala „Ion Caramitru” a devenit aseară un loc al unui doliu comun, un spațiu în care muzica, durerea și recunoștința s-au contopit firesc. Spectatorii au simțit că trăiesc o seară istorică, în care fiecare acord a prins greutate, fiecare vers a purtat sens, iar fiecare respirație a vibrat cu încărcătura despărțirii. Muzica lui Horia Moculescu – cea care a crescut generații, a însoțit iubiri, prietenii și momente de viață – a sunat altfel: mai fragilă, mai puternică și mai aproape ca oricând.
Aurelian Temișan, Cardinal Show Orchestra și dirijorul Andrei Tudor au reconstruit spectacolul într-o formă plină de rafinament și delicatețe, transformându-l într-un „ultim salut” adus compozitorului. Fiecare piesă a purtat un ton aparte, ca un „mulțumesc” cântat din inimă pentru tot ce Horia Moculescu a dăruit muzicii românești.
@m.cristina888 Dacă ai pierdut pe cineva drag, lasă un 🤍 în comentarii. Melodia asta e pentru voi. #dor #dedicatie #horiamoculescu#nidiamoculescu @Nidia Moculescu ♬ original sound – Cristina M.
„O seară care transformă durerea în artă și amintirea în speranță”
Încă de la început, Aurelian Temișan a pregătit publicul pentru o seară atipică. Nu era un concert obișnuit, ci o ceremonie artistică în care lacrimile și aplauzele aveau aceeași valoare. El a transmis că va fi o seară „care transformă durerea în artă și amintirea în speranță”, după cum au subliniat și organizatorii.
Spectacolul a împletit momentele muzicale cu emoția sinceră a celor care l-au cunoscut, iubit și respectat pe marele compozitor. Totul a curs cu o sensibilitate aparte, dar momentul care avea să marcheze întreaga seară abia urma.
Momentul care a frânt sufletele: „Am un tată ca un înger”
Punctul culminant al întregii seri a venit odată cu apariția pe scenă a Nadiei Moculescu, fiica maestrului. Cântecul pe care îl pregătise în secret pentru a i-l dărui tatălui său chiar în această seară a devenit, în mod dureros, un omagiu postum.
Aurelian Temișan a prezentat momentul cu voce tremurândă, explicând ce urma să se întâmple:
„Momentul următor trebuia sã fie în spectacol cântecul secret. Toata lumea știa, mai puțin Horia. Era momentul care, după ce cânta Horia cu Nidia Singurătatea mea, venea Nidia și îi făcea cadou o melodie lui Horia. O melodie scrisă de Adrian Daminescu, pe care Nidia i-o dăruia tatălui ei. Melodia se numește atât de sugestiv Am un tată ca un înger.”
Când Nidia a urcat pe scenă și a început să cânte, scena s-a transformat într-o confesiune sfâșietoare. Lacrimile ei s-au împletit cu cele ale publicului, iar versurile au sunat ca o chemare către cel pe care nu a mai apucat să i-l ofere „în viață”.
Spectatorii s-au ridicat în picioare, păstrând o liniște dureroasă, spartă doar de suspine discrete. A fost momentul în care întreaga sală a trăit, într-o singură respirație, durerea unei fiice și admirația pentru un compozitor care a lăsat în urmă o moștenire nemăsurată.
