Grigore Madalina
Horațiu a rămas împietrit în mijlocul potecii. Pentru câteva secunde, nu a mai simțit nici frigul, nici umezeala pădurii, nici vântul care se strecura printre copaci. Picioarele i s-au înmuiat, iar Lia, aflată lângă el, a dus instinctiv mâna la piept.
Sunetul acela nu putea fi confundat cu foșnetul frunzelor sau cu trosnetul crengilor uscate.
Era o voce.
O voce omenească.
Și, mai rău decât atât, era o voce pe care Horațiu o cunoscuse cândva mai bine decât pe a oricui.
— Nu poate fi… șopti Horațiu, abia respirând.
Lia nu a spus nimic. Își auzea inima bătând cu putere, ca și cum fiecare bătaie încerca să o avertizeze că urma să vadă ceva imposibil.
Au mai făcut câțiva pași spre cabana veche, ascunsă între brazi. Frunzele ude trosneau sub bocancii lor, iar aerul rece le tăia obrajii. Dinăuntru, vocea s-a auzit din nou, slabă, ruptă de pauze lungi.
— Cine… e… acolo?
Horațiu a încremenit.
Cabana aceea trebuia să fie goală. De ani întregi, nimeni nu mai urcase acolo. Sau cel puțin așa crezuseră ei.
Ușa stătea agățată într-o singură balama, ruginită și strâmbă. Lia a ridicat mâna și a împins-o încet. Lemnul a scârțâit prelung, iar sunetul a spart liniștea pădurii ca un strigăt.
Înăuntru era aproape întuneric.
Doar o fâșie subțire de lumină pătrundea prin acoperișul crăpat.
Pe un pat improvizat, acoperită cu pături groase, vechi și împletite, se afla o femeie foarte slabă. Avea fața zbârcită, mâinile uscate și trupul fragil, dar ochii îi erau deschiși.
Era vie.
Lia a dus mâna la gură.
— Ana…? a rostit, nevenindu-i să creadă.
Bătrâna a întors încet capul. Privirea i s-a oprit mai întâi asupra Liei, apoi asupra bărbatului din prag.
În clipa în care l-a recunoscut pe fiul ei, trupul i s-a cutremurat ușor.
— Horațiu… ai venit…?
Vocea ei era abia o suflare. Un fir subțire, obosit, care părea că se putea rupe în orice moment.
Horațiu s-a sprijinit de marginea ușii. Nu putea vorbi. Nu putea plânge. Nu putea să facă niciun pas.
Lia, în schimb, s-a apropiat încet de pat. Tot ce vedea în jur îi părea desprins dintr-o poveste dureroasă. Câteva lemne tăiate erau așezate într-un colț. Pe o poliță stăteau borcane cu mure, ciuperci uscate și o sticluță cu tinctură. Cineva fusese acolo. Cineva o ținuse în viață.
— Cum… cum ai supraviețuit? întrebă ea, cu glasul tremurat.
Ana a zâmbit slab, cu o liniște care părea venită din altă lume.
— Dumnezeu… și pădurea… copiii muntelui… Nu m-au lăsat să mor.
Lia a privit în jur, încercând să înțeleagă. Opt ani. Femeia aceasta trăise opt ani ascunsă în munte, într-o cabană uitată, după ce propriul fiu o abandonase acolo.
— Cine… cine a fost aici cu tine? întrebă Lia.
Bătrâna a ridicat cu greu mâna și a arătat spre fereastră.
— Oamenii de sus… ei știu. M-au găsit. M-au ținut în viață. Mi-au spus că într-o zi… o să vă întoarceți.
Horațiu și Lia s-au privit fără să spună nimic.
Pădurarii.
Ciobanii.
Oamenii care trăiau departe de sat, în poienile din vârful muntelui. Cei tăcuți, retrași, dar cu suflet mare. Ei o găsiseră pe Ana. Ei îi aduseseră mâncare, lemne și leacuri. Ei nu o lăsaseră să moară.
Horațiu a căzut în genunchi lângă pat.
Abia atunci lacrimile i-au izbucnit.
— Mamă… iartă-mă…
Ana l-a privit lung. În ochii ei nu era ură. Nu era furie. Nu era nici măcar reproș.
Era o blândețe care îl durea mai tare decât orice pedeapsă.
— Scoală-te, dragul meu. Dacă n-ai iubi… n-ai suferi. Și dacă n-ai suferi… n-ai fi venit.
Lia plângea în tăcere.
Ani întregi, ea și Horațiu trăiseră cu povara unei vini pe care nu îndrăzniseră să o rostească până la capăt. Se mințiseră că timpul a trecut, că viața merge înainte, că unele lucruri trebuie îngropate adânc.
Dar nimic nu fusese îngropat.
Totul îi așteptase acolo, în pădure.
Într-o cabană rece.
În privirea unei mame de 90 de ani care supraviețuise abandonului.
Ana a întins mâna spre fiul ei.
— Haideți… luați-mă acasă… vreau să-mi văd iar satul…, șopti Ana.
Horațiu s-a ridicat imediat, gata să o ia în brațe, dar bătrâna l-a oprit cu o atingere ușoară.
— Încet. Nu-mi mai pot grăbi pașii. Dar vreau… să merg pe picioarele mele.
Au ieșit împreună din cabană.
Horațiu o ținea de un braț, Lia de celălalt. Fiecare pas era greu, dar Ana mergea. Încet, tremurat, cu genunchii slăbiți, dar mergea.
Vântul rece le lovea fețele, însă parcă nu mai avea aceeași asprime. Muntele părea că respiră odată cu ei.
Când au ajuns aproape de mașină, două siluete au apărut la marginea poienii. Erau doi bărbați înalți, cu cojoace lungi și căciuli negre.
Pădurarii.
Stătuseră acolo, în tăcere, urmărind totul.
Unul dintre ei a făcut un pas înainte.
— V-ați întors, spuse unul dintre ei, cu glas grav. E bine. Acum duceți-o acasă.
Horațiu a vrut să spună ceva, dar cuvintele i s-au oprit în gât. A dat doar din cap, rușinat.
Pădurarii nu au cerut explicații. Nu au întrebat de ce a durat opt ani. Nu au judecat cu voce tare. Privirile lor spuneau însă tot ce trebuia spus.
Știau.
Probabil știuseră de mult.
Drumul spre sat a fost tăcut.
Ana privea pe geam fiecare copac, fiecare stâncă, fiecare cotitură. Parcă se întorcea dintr-o altă viață. Parcă voia să memoreze totul înainte să clipească.
Când mașina a intrat în sat, oamenii au început să iasă la porți.
Mai întâi unul.
Apoi altul.
În câteva minute, ulița s-a umplut de priviri uluite.
— Doamne… e Ana Le…
— Trăiește…!
— Să ne ierte Dumnezeu…
Unii își făceau cruce. Alții plângeau. Alții rămâneau nemișcați, incapabili să creadă ceea ce vedeau.
Ana a coborât cu greu din mașină. Horațiu a vrut să o ajute, dar ea i-a strâns mâna, semn să o lase câteva clipe.
A privit oamenii adunați în jur.
Apoi a spus încet, dar limpede:
— N-am murit pentru că Dumnezeu m-a păzit. Dar voi… aveți grijă de bătrânii voștri. Că fără ei, satul rămâne pustiu.
Nimeni nu a mai scos niciun cuvânt.
A doua zi, Horațiu a mers la primărie. A trecut casa pe numele mamei sale, așa cum ar fi trebuit să fie de la început.
Terenul pentru care veniseră după acte l-a vândut. Cu banii obținuți, a reparat cabana, a cumpărat lemne, medicamente, haine groase și tot ce avea Ana nevoie.
Dar, mai ales, a rămas lângă ea.
Seară de seară, în casa veche din sat, bătrâna stătea lângă sobă și privea flăcările. Horațiu îi aducea ceaiul, îi așeza perna și îi închidea bine fereastra.
Iar într-o noapte, când vântul a început să bată ușor pe la colțurile casei, vocea Anei s-a auzit din nou.
Nu mai era o voce pierdută în pădure.
Nu mai era o chemare dintr-o cabană uitată.
Era glasul unei mame care se întorsese acasă.
— Horațiu… e noapte. Trage bine geamul, că răcești.
El s-a oprit în prag.
A privit-o.
Și, pentru prima dată după opt ani, a zâmbit.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
