Roxana
Era trecut de miezul nopții când Mihai, aflat la volanul mașinii sale, străbătea singur o porțiune pustie de șosea, mărginită de o pădure deasă. Noaptea era rece, ceța groasă înãbușea vizibilitatea, iar atmosfera era împănzită de o tăcere stranie. Dar nimic nu-l pregătise pentru ce urma să vadă: o fetiță, singură, prăbușită pe marginea drumului, cu ochii complet albi, ca două bile de marmură înghețată.
O apariție care sfidează realitatea
Mihai frână brusc, motorul scăzând la un mârâit nervos. Se dădu jos din mașină, inima bătându-i sălbatic. Fetița zăcea în mijlocul pământului ud, purtând o pijama subțire, total nepotrivită pentru temperatura din acea noapte de toamnă. Răni deschise acopereau palmele și genunchii ei, dar nu curgea sânge – ci un lichid translucid, vâscos, cu reflexii slabe albăstrii în lumina farurilor.
Mihai se apropie tremurând. „Doamne sfinte,” murmură, încercând să o atingă. Contactul cu pielea fetiței fu ca o atingere cu gheața. Era imposibil ca trupul acela minuscul să fi supraviețuit atât timp afară. Cuprins de instinct, și-a dat jos geaca și a înfășurat-o cu grijă.
Un drum spre necunoscut
Ridicând-o în brațe, Mihai o duse la mașină, dar chiar când să urce, auzi un sunet slab, ca un plânset venit din pădure. Se opri. Poate mai era un copil? Poate altcineva avea nevoie de ajutor? Ezită, apoi aprinse lanterna telefonului și strigă:
„E cineva acolo?”
Niciun răspuns. Doar vântul șuierând printre crengi. Fetița începuse să se agite, corpul ei contorsionându-se straniu. Ochii ei albi se fixau pe pădure.
Mihai simți fiori. Se grăbi să o așeze în mașină. Dar când încercă să-i pună centura, observă un semn ciudat pe gâtul ei: o cicatrice veche, perfect rotundă. Frica începuse să înglobeze totul.
Silueta din marginea pădurii
Porni motorul. Dar când luminile farurilor brăzdară din nou drumul, Mihai avu o viziune fugară: o siluetă nemișcată, la marginea pădurii. Privi din nou. Nimic. „Imaginația mea,” șopti el. Tot ce voia era să ajungă la spital.
Mașina accelera prin ceață, iar radioul începu să scoată sunete statice. L opri, dar imediat fu invadat de o liniște grotescă, spartă doar de respirația fetiței și de mișcarea buzelor ei – spunea ceva, dar fără sunet.
O pană inexplicabilă
Când mai avea doar 20 de kilometri până la Brașov, luminile din bord se stinseră. Farurile clipiră, apoi se opriră. Motorul murí. Mihai încercă să-l repornească. Zadarnic. Totul era cufundat în întuneric.
Privirea i se întreptă spre fetiță. Ochii ei albi luminau slab, reflectând farurile stinse. Gura ei – mută – continua să se miște.
Mihai nu mai putea distinge realitatea de coșmar. Era prins între ce știa și ce simțea, între un instinct de protecție și o frică primitivă. Cine era această fetiță? De unde venise? Și mai ales… ce voia cu adevărat?
Dacă ți-a plăcut povestea, distribuie-o. Poate cineva o va recunoaște pe fetița cu ochii albi.
