Grigore Madalina
Numele meu este Martha și nu cred că am fost vreodată mai obosită decât sunt acum.
În facultate glumeam că pot supraviețui cu cafea rece și decizii proaste. Acum trăiesc din lapte praf călduț, gustări din automat și frică, multă frică. Totul pentru o fetiță pe care abia am început să o cunosc, dar pe care o iubesc deja mai mult decât orice pe lumea asta.
O cheamă Olivia. Are doar trei săptămâni. Iar în noaptea aceea nu se mai oprea din plâns.
Eram în sala de așteptare de la Urgențe, doar eu și ea. Stăteam cocoșată pe un scaun de plastic tare, încă purtând pantalonii de pijama pătați în care născusem. Nu-mi mai păsa cum arătam.
Cu un braț o țineam strâns pe Olivia la piept, iar cu celălalt încercam să-i țin biberonul, în timp ce ea țipa. Pumnulețele îi erau strânse, picioarele se zbăteau, iar vocea îi era deja răgușită de atâtea ore de plâns. Febra apăruse brusc. Pielea îi ardea. Știam că nu e normal.
— Șșș, mami e aici, îi șopteam, legănând-o încet. Vocea îmi era crăpată, gâtul uscat, dar continuam să repet.
Nu se oprea.
Mă durea abdomenul. Operația de cezariană se vindeca greu, dar ignorasem durerea. Nu aveam timp pentru ea. Între schimbat scutece, hrăniri, plâns și frica permanentă, nu mai rămăsese loc în mintea mea pentru nimic altceva.
Cu trei săptămâni în urmă devenisem mamă. Singură.
Tatăl ei, Keiran, dispăruse imediat ce i-am spus că sunt însărcinată. A privit testul, și-a luat geaca și a spus doar: „Te descurci tu”. Nu l-am mai văzut niciodată.
Părinții mei muriseră într-un accident rutier cu șase ani înainte. Eram singură în toate sensurile care contează. Aveam 29 de ani, nu aveam serviciu, încă sângeram după naștere și mă rugam unui Dumnezeu de care nu mai eram sigură să-mi lase copilul în viață.
Încercam să nu mă prăbușesc când o voce de bărbat a tăiat aerul din sala de așteptare.
— Incredibil! a spus tare. Cât mai trebuie să așteptăm așa?
Am ridicat privirea. În fața noastră stătea un bărbat de vreo 40 de ani. Părul îi era dat impecabil pe spate, iar pe încheietură îi strălucea un Rolex auriu. Costum scump, pantofi lucioși, expresie de om deranjat că a ajuns printre „oameni de rând”.
Bătea nervos din pantofi și făcea semn spre recepție.
— Alo? Putem grăbi lucrurile? Unii dintre noi chiar au o viață la care să se întoarcă.
Asistenta de la ghișeu, Tracy, a rămas calmă.
— Domnule, tratăm cazurile cele mai urgente. Vă rugăm să așteptați.
El a râs fals și a arătat direct spre mine.
— Glumiți, nu? Pe ea? Arată de parcă ar fi venit de pe stradă. Și copilul ăla… Serios? Chiar prioritizăm o mamă singură cu un plod urlător în locul celor care plătesc ca sistemul ăsta să funcționeze?
Sala a amuțit. Nimeni nu spunea nimic.
Am sărutat fruntea umedă a Oliviei. Mâinile îmi tremurau, nu de frică, ci de oboseală și de neputința de a mai lupta.
El a continuat.
— De asta se duce țara asta de râpă. Oameni ca mine plătesc taxe, iar oameni ca ea irosesc resursele. Aș fi mers la privat, dar era plin. Acum stau aici cu cazuri sociale.
Se lăfăia pe scaun, zâmbind ironic, în timp ce plânsul Oliviei se întețea.
— Hai, uitați-vă la ea. Probabil vine aici în fiecare săptămână doar ca să primească atenție.
Atunci ceva s-a rupt în mine.
— N-am cerut să fiu aici, am spus calm. Sunt aici pentru că fiica mea e bolnavă. N-a mai încetat să plângă de ore întregi și nu știu ce are. Dar da, spuneți-mi mai multe despre cât de grea e viața dumneavoastră în costumul de mii de dolari.
— Scutește-mă de povestea tristă, a mormăit el.
Înainte ca cineva să mai apuce să spună ceva, ușile duble de la Urgență s-au deschis brusc.
Un medic a intrat în grabă, privind rapid sala. Bărbatul cu Rolex s-a ridicat puțin, aranjându-și manșeta.
— În sfârșit, cineva competent, a spus.
Medicul nici măcar nu s-a uitat la el. A venit direct la mine.
— Bebeluș cu febră? a întrebat, deja punându-și mănușile.
— Da. Are trei săptămâni, am spus, ridicându-mă.
— Urmați-mă.
În spate, bărbatul a explodat:
— Poftim?! Eu aștept de peste o oră cu o afecțiune serioasă!
Medicul s-a întors încet.
— Și dumneavoastră sunteți?
— Jacob Jackson. Dureri în piept. Am căutat pe Google, poate fi infarct!
Medicul l-a privit atent.
— Nu sunteți palid, nu transpirați, nu aveți dificultăți de respirație. Ați intrat pe picioarele dumneavoastră și v-ați petrecut ultimele 20 de minute insultând personalul. Pariez că v-ați întins un mușchi jucând golf.
Sala a încremenit. Cineva a râs. Tracy a zâmbit discret.
— Acest copil, a continuat medicul, are febră mare la trei săptămâni. Asta este o urgență medicală. Sepsisul poate apărea în câteva ore. Dacă nu intervenim rapid, poate fi fatal. Deci da, ea intră înaintea dumneavoastră.
— Dar…
— Și încă ceva, l-a întrerupt medicul. Dacă mai vorbiți vreodată așa cu personalul meu, vă scot personal din acest spital. Banii dumneavoastră nu mă impresionează. Ceasul nu mă impresionează. Iar aroganța, cu atât mai puțin.
A urmat o liniște scurtă. Apoi aplauze.
În cabinet, medicul — Dr. Robert — a examinat-o pe Olivia cu calm.
— Vești bune. Pare o infecție virală ușoară. Nu sunt semne de sepsis sau meningită. Ați venit la timp. Va fi bine.
Am izbucnit în lacrimi de ușurare.
Mai târziu, asistenta mi-a adus două pungi cu formule, scutece, o păturică roz și un bilețel: „Te descurci, mamă.”
Când am ieșit, Jacob încă stătea acolo, cu mânecile trase peste Rolex. L-am privit și am zâmbit. Nu cu aroganță. Cu liniște.
Apoi am ieșit în noapte, cu fiica mea în brațe, mai puternică decât fusesem în ultimele săptămâni.
