Mirela Loșniță
Hector Popa își imaginase ani întregi momentul în care avea să-și țină fiul în brațe. Pentru el, venirea pe lume a unui băiat devenise aproape o obsesie, o dorință pe care o transformase într-o condiție pentru propria fericire. Numai că, atunci când viața i-a oferit altceva, bărbatul a făcut o alegere pe care avea să o regrete profund.
Lucia, soția lui, rămăsese însărcinată, iar în timpul sarcinii medicul îi spusese că exista posibilitatea să aștepte o fetiță. Femeia nu avusese însă curajul să-i spună adevărul soțului său, știind cât de mult își dorea acesta un băiat.
Când Hector a aflat, reacția lui a fost nemiloasă.
Nu a vrut explicații și nici nu s-a gândit la copilul care urma să vină pe lume. Orbit de furie și de propriile așteptări, și-a îndepărtat soția însărcinată, iar Lucia a plecat la familia ei, într-un sat, hotărâtă să-și crească singură copilul.
Scrisoarea care i-a schimbat pentru prima dată gândurile
După plecarea Luciei, casa în care locuiseră împreună a devenit straniu de tăcută. Hector încerca să se convingă că luase decizia corectă, însă într-o seară a găsit un plic lăsat de femeie înainte să plece.
Lucia nu îl acuza și nu îl amenința. Îi scrisese doar că bebelușul nu avea nicio vină pentru faptul că nu era copilul pe care și-l imaginase el și că, indiferent de ceea ce urma să se întâmple între ei, ea trebuia să-și protejeze copilul.
Cuvintele au început să-l urmărească.
Pentru prima dată, Hector s-a întrebat dacă nu cumva pierduse ceva mult mai important decât visul de a avea un fiu.
Totuși, orgoliul l-a împiedicat să plece imediat după Lucia.
Telefonul venit câteva zile mai târziu
Totul s-a schimbat când telefonul a sunat.
La celălalt capăt era medicul din localitatea în care se refugiase Lucia. Femeia născuse, însă apăruseră complicații, iar Hector trebuia să vină.
În acel moment, toate supărările lui au dispărut.
S-a urcat în mașină și a pornit spre sat, iar drumul care altădată i s-ar fi părut scurt devenise interminabil. Nu mai conta dacă bebelușul era băiat sau fată. Își dorea doar să afle că Lucia și copilul erau bine.
Când a intrat în cameră, a văzut-o pe femeie întinsă într-un pat modest. Lângă ea dormea un bebeluș.
Era o fetiță.
Un gest al copilei l-a făcut să izbucnească în lacrimi
Hector s-a apropiat încet. Toate ideile pe care le avusese despre moștenitori și despre copilul „perfect” au dispărut când a privit-o.
Și-a întins mâna, iar fetița i-a prins unul dintre degete.
Atât a fost nevoie.
Bărbatul care își alungase soția pentru că urma să nască o fată nu și-a mai putut controla lacrimile.
Și-a cerut iertare Luciei, însă femeia nu era pregătită să uite totul doar pentru că el regreta.
I-a spus că poate exista o cale prin care să repare măcar o parte din ceea ce făcuse, dar numai dacă era dispus să devină cu adevărat tată pentru copilul lui.
Fetița pe care nu o dorise i-a schimbat viața
Anii au trecut, iar Hector a rămas aproape de fiica sa. Nu mai vorbea despre moștenitorul pe care îl visase și nici despre dezamăgirea care îl făcuse cândva să-și distrugă familia.
În fiecare dimineață își conducea fetița la școală, iar atunci când o auzea spunându-i „Te iubesc, tati”, își amintea cât de aproape fusese să piardă pentru totdeauna șansa de a o cunoaște.
Copilul pe care îl respinsese înainte să se nască devenise omul în jurul căruia se învârtea întreaga lui lume.
Hector își dorise un băiat care să-i ducă numele mai departe. Viața îi oferise însă o fetiță care avea să-i lase o moștenire mult mai importantă: lecția că dragostea unui părinte nu ar trebui să depindă niciodată de faptul că pruncul care vine pe lume este băiat sau fată.
