Loredana Ionescu
Soția mea murise acum cinci ani. Sau cel puțin asta crezusem eu.
În fiecare lună, fără excepție, trimiteam 2.300 de lei mamei ei, Marta.
Era promisiunea pe care o făcusem în ziua înmormântării.
Lângă sicriul sigilat al Mariei.
Soacra mea primea bani de la mine de 5 ani
Lângă mormântul pe care îl vizitam în fiecare an.
— Voi avea grijă de mama ta, i-am șoptit atunci.
Și m-am ținut de cuvânt.
Cinci ani.
Șaizeci și trei de luni.
Niciodată nu am întârziat.
Niciodată nu am uitat.
Când banca m-a chemat, am descoperit ceva ce nu voi uita niciodată
Apoi banca m-a sunat.
Mi-au spus că există o problemă cu acel cont și că trebuie actualizate datele beneficiarului.
Am încercat să o sun pe Marta.
Telefonul era închis.
Am încercat din nou.
Și din nou.
Nimic.
Un sentiment ciudat a început să mă macine.
Așa că mi-am luat liber de la serviciu și am plecat spre orașul de la mare unde locuia.
Am cumpărat medicamente.
Prăjituri.
Cafeaua ei preferată.
Și un șal gros pentru serile răcoroase.
Pe drum mă simțeam vinovat.
Poate era bolnavă.
Poate avea nevoie de ajutor.
Poate mă bazasem prea mult pe un transfer bancar și prea puțin pe prezența mea.
Când am ajuns în fața casei, ceva mi s-a părut ciudat.
Curtea era neîngrijită.
Ferestrele aveau obloanele trase.
Iar iarba crescuse până la genunchi.
Am bătut la poartă.
Nimeni.
Am bătut din nou.
Atunci o femeie în vârstă a apărut la gardul vecin.
M-a privit lung.
— Dumneata pe cine cauți?
— Pe doamna Marta Dumitrescu.
Femeia a încremenit.
— Marta?
— Da.
A clătinat încet din cap.
— Dragul meu… Marta a murit acum trei ani.
Am simțit că pământul dispare de sub picioare.
— Nu se poate…
— Ba da. A făcut un atac cerebral. A fost înmormântată aici.
M-am sprijinit de gard.
Nu înțelegeam nimic.
— Dar… eu îi trimit bani în fiecare lună.
Vecina m-a privit surprinsă.
— Atunci cineva vă minte.
M-am așezat pe o bancă din apropiere.
Capul îmi vuia.
Dacă Marta murise acum trei ani…
Cine primea banii?
Și de ce?
Vecina m-a privit câteva secunde.
Apoi a spus ceva care m-a făcut să ridic brusc privirea.
— După moartea Martei a mai venit cineva aici.
— Cine?
— O femeie.
— Ce femeie?
— Semăna foarte mult cu fiica ei.
Inima mi-a luat-o razna.
— Cu Maria?
— Da.
Am început să tremur.
— Este imposibil.
— Eu doar îți spun ce am văzut.
Am scos telefonul.
I-am arătat o fotografie cu Maria.
Femeia a încremenit.
— Da. Ea era.
Am rămas fără aer.
Nu.
Nu putea fi adevărat.
Maria murise.
Eu o înmormântasem.
Sau cel puțin așa credeam.
Vecina mi-a spus că femeia apărea rar.
Venea de două sau trei ori pe an.
Stătea puțin.
Apoi pleca.
Dar într-o zi îi lăsase un număr de telefon.
— Dacă apare vreun necaz la casă, să mă anunțați.
Mâinile îmi tremurau când am format numărul.
A sunat o dată.
De două ori.
De trei ori.
Apoi cineva a răspuns.
— Alo?
Telefonul aproape mi-a căzut din mână.
Aș fi recunoscut vocea aceea dintre o mie.
— Maria?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
O liniște lungă.
Dureroasă.
Apoi am auzit un suspin.
— Radu…
M-am prăbușit pe bancă.
Nu mai simțeam nimic.
Nici mâinile.
Nici picioarele.
Doar vocea ei.
Vie.
Reală.
Maria plângea.
Iar eu plângeam odată cu ea.
Ne-am întâlnit în aceeași seară.
Într-o cafenea mică de pe faleză.
Când a intrat, am crezut că visez.
Era mai slabă.
Mai matură.
Dar era ea.
Maria.
Mi-a povestit totul.
În ziua accidentului, mașina fusese lovită violent.
Ea supraviețuise.
Dar suferise răni grave și își pierduse memoria.
Timp de aproape doi ani fusese internată în străinătate printr-un program medical special.
Documentele se încurcaseră.
Identificarea fusese greșită.
Iar familia fusese anunțată că nu există șanse de supraviețuire.
Marta aflase adevărul câteva luni mai târziu.
Dar medicii îi ceruseră discreție până când recuperarea era completă.
Între timp, Marta se îmbolnăvise grav.
Înainte să moară, îi lăsase Mariei toate detaliile despre mine.
Despre banii pe care îi trimiteam.
Despre promisiunea făcută.
Maria plângea.
— Am vrut să te caut.
— De ce nu ai făcut-o?
— Mi-a fost frică.
— De ce?
— Pentru că nu știam dacă mă mai iubești.
Am început să râd printre lacrimi.
— Eu nu am încetat niciodată.
Atunci a scos ceva din geantă.
Un dosar.
Înăuntru erau toate extrasele de cont.
Toți banii pe care îi trimisesem.
Niciun leu nu fusese cheltuit.
Maria îi păstrase.
— Sunt ai tăi.
Am împins dosarul înapoi.
— Nu.
— Radu…
— Nu sunt ai mei.
Am luat-o de mână.
Pentru prima dată după cinci ani.
— Sunt ai noștri.
Un an mai târziu ne-am recăsătorit.
De data aceasta pe plajă.
La răsărit.
În același oraș în care crezusem că pierdusem totul.
Iar când am semnat actele, Maria a zâmbit și mi-a șoptit:
— Vezi? Nici măcar moartea nu a reușit să ne despartă.
Și pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit că viața îmi oferise înapoi ceea ce credeam că pierdusem pentru totdeauna.
