Vanatoru Andreea
Mă numesc Doina și am 62 de ani. Dacă m-ați fi întrebat acum câțiva ani care este cel mai mare sprijin din viața mea, v-aș fi răspuns fără să stau pe gânduri: soțul meu, Costel. Nu era omul care să umple casa cu declarații de dragoste și nici nu știa să vorbească frumos ca în filme. Era genul de bărbat care își arăta sentimentele prin fapte, nu prin cuvinte.
Am rămas văduvă după 39 de ani
Am fost căsătoriți aproape patruzeci de ani. Treizeci și nouă, mai exact. O viață întreagă împărțită între muncă, griji, bucurii, copil crescut și ani care au trecut pe nesimțite.
Costel a lucrat întâi ca strungar, apoi a ajuns maistru la fabrica din Brăila. Era un om respectat, serios și foarte priceput. Avea mâinile aspre de la muncă și o privire care spunea mai multe decât orice discurs. Nu era romantic. Nu mi-a cumpărat bijuterii scumpe și nu mi-a scris scrisori de dragoste. Dacă mă întreba cineva de câte ori mi-a spus „te iubesc”, cred că puteam să le număr pe degetele unei singure mâini.
Cu toate acestea, niciodată nu m-am îndoit că mă iubește.
Îmi repara tot ce se strica prin casă înainte să apuc să-i spun. Dacă venea iarna, verifica centrala, schimba cauciucurile mașinii și se asigura că nu-mi lipsește nimic. Când răceam, îmi făcea ceai și îl lăsa pe noptieră fără să scoată o vorbă. Apoi pleca din cameră ca și cum ar fi fost rușinat că a făcut un gest tandru.
Așa era Costel.
Există însă un lucru pe care nu l-a uitat niciodată.
În fiecare an, pe 14 iulie, de ziua mea, primeam un buchet de trandafiri albi. Întotdeauna de la aceeași florărie de pe strada Călărași. Niciodată roșii, niciodată roz, niciodată altceva.
Trandafiri albi.
Ani la rând am glumit pe seama asta.
— Costele, poate într-un an îmi iei și altceva.
— De ce? Trandafirii sunt buni.
— Dar sunt aceiași în fiecare an.
— Și tu ești aceeași femeie pe care am luat-o de nevastă.
Acela era felul lui de a face complimente.
În septembrie, anul trecut, viața noastră s-a schimbat într-o singură zi.
Costel a început să slăbească. Îl durea spatele și obosea foarte repede. La început am crezut că este de la vârstă. Apoi au urmat investigațiile, analizele și drumurile prin spitale.
Diagnosticul a venit ca o sentință.
Cancer pancreatic.
Doctorii au fost sinceri.
Patru luni.
Poate cinci.
Nu mai mult.
Am ieșit din cabinet și am avut impresia că lumea se prăbușește în jurul meu. Costel, în schimb, a rămas tăcut.
În mașină a privit mult timp pe geam.
— O să fie greu, a spus într-un final.
— O să luptăm.
— Da, a răspuns el. Dar trebuie să fii pregătită pentru orice.
Am luptat.
Am mers la tratamente, la controale și la consultații. Am încercat tot ce ne-au recomandat medicii. Dar boala a fost mai puternică.
Pe 11 ianuarie, Costel a murit.
Nu există cuvinte care să descrie ce simte un om după aproape patru decenii de căsnicie când rămâne singur.
Casa devine prea mare.
Patul devine prea gol.
Liniștea devine zgomotoasă.
Primele luni au fost un amestec de durere și confuzie. Uneori mă trezeam dimineața și pentru câteva secunde uitam că nu mai este. Apoi îmi aminteam și simțeam aceeași lovitură în piept.
Fiica noastră, Alina, venea des pe la mine. Încerca să mă țină ocupată.
Dar sunt lucruri pe care nici copiii, nici prietenii nu le pot vindeca.
Timpul trebuie să-și facă singur treaba.
A venit primăvara.
Apoi vara.
Și, fără să-mi dau seama, s-a apropiat ziua mea.
14 iulie.
Ce am găsit printre trandafirii primiți de ziua mea
Prima aniversare fără Costel după aproape patruzeci de ani.
M-am trezit foarte devreme. Nu puteam dormi. Mi-am făcut o cafea și am rămas în bucătărie privind pe fereastră.
Îmi promisesem că nu voi plânge.
Alina urma să vină seara împreună cu copiii și voiam să mă vadă puternică.
Pe la ora zece și un sfert, soneria a răsunat în apartament.
M-am ridicat mirată.
Când am deschis ușa, am văzut un tânăr îmbrăcat în uniformă de curier.
Ținea în brațe un buchet mare de trandafiri albi.
Pentru o clipă am rămas fără aer.
Aceiași trandafiri.
Exact ca în fiecare an.
— Doamna Doina Ionescu?
— Da…
— Am o livrare pentru dumneavoastră.
Am semnat mecanic.
— Cred că este o greșeală, am spus. Cine i-a trimis?
Băiatul a verificat telefonul.
— Nu apare numele expeditorului. Scrie doar că este o comandă programată.
A plecat.
Eu am rămas în prag, ținând florile în brațe.
Abia când le-am așezat pe masă am observat un bilețel ascuns printre tulpini.
L-am desfăcut.
În secunda aceea am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Era scrisul lui Costel.
L-aș fi recunoscut oriunde.
Litere mari, apăsate și ușor înclinate.
Am început să tremur.
Nu știu cât timp am stat privind bucata aceea de hârtie.
După-amiază am luat telefonul și am sunat la florăria de pe strada Călărași.
Mi-a răspuns doamna Rodica, aceeași femeie care ne vindea flori de ani întregi.
— Doamna Rodica, sunt Doina Ionescu.
— Știu cine sunteți, doamnă Doina.
Vocea ei era blândă.
Parcă se aștepta la apelul meu.
— Am primit astăzi un buchet și…
— Știu, a spus ea încet. Am așteptat să mă sunați.
Am simțit că mi se strânge gâtul.
— Ce se întâmplă?
A urmat o pauză scurtă.
— Soțul dumneavoastră a venit la mine în octombrie, anul trecut.
Am închis ochii.
— În octombrie?
— Da. Era deja bolnav. Se vedea că îi este greu să meargă. Dar a venit singur.
Doamna Rodica a continuat:
— Mi-a făcut o rugăminte pe care nu am mai primit-o niciodată în toți anii mei de muncă.
— Ce rugăminte?
— A plătit înainte buchetele pentru următorii cinci ani.
Am rămas mută.
— Cinci ani?
— Da. Cinci buchete de trandafiri albi. Câte unul pentru fiecare zi de 14 iulie.
Nu-mi venea să cred.
— Mi-a lăsat și câte un bilețel pentru fiecare an, a adăugat ea. Sunt păstrate într-un dosar. Nu le-am citit niciodată.
Lacrimile au început să-mi curgă pe obraji.
Atunci, doamna Rodica mi-a spus ceva ce nu voi uita niciodată.
— Mi-a zis așa: „Nevastă-mea o să treacă prin ani grei. Eu nu m-am priceput niciodată la vorbe. Dar dacă îi ajung florile, o să știe ce am vrut să-i spun.”
Am izbucnit în plâns.
— De ce cinci ani? am întrebat.
— L-am întrebat și eu. Știți ce mi-a răspuns?
— Nu.
— „Cinci ani sunt suficienți ca să învețe să meargă mai departe. Dar nu vreau să învețe prea repede.”
În seara aceea a venit Alina cu copiii.
I-am arătat buchetul și bilețelul.
A citit în tăcere.
Apoi s-a așezat pe canapea și și-a dus mâna la gură.
— Tata a făcut asta?
— Da.
— Tata?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Exact tata.
Fata mea a început și ea să plângă.
Pentru că știa la fel de bine ca mine cât de greu îi era lui Costel să vorbească despre sentimente.
Florile au rămas în sufragerie aproape două săptămâni.
După ce s-au ofilit, le-am uscat și le-am păstrat într-o cutie.
Nu am putut să le arunc.
Anul următor, m-am trezit înainte de răsărit.
Știam că va veni.
Nu mai era surpriza din primul an.
Dar emoția era aceeași.
Pe la zece fără douăzeci, soneria a sunat din nou.
Un alt curier.
Același buchet.
Aceiași trandafiri albi.
Și un nou bilețel.
L-am deschis cu mâinile tremurând.
Pe hârtie scria doar atât:
„Al doilea. Îți spun eu când e destul. Costel.”
Am râs și am plâns în același timp.
Era atât de tipic pentru el.
Scurt.
Direct.
Fără înflorituri.
Mai am încă trei buchete de primit.
Știu asta.
Știu că, undeva, într-un sertar din florăria doamnei Rodica, se află ultimele lui mesaje.
Și mai știu că într-o zi vor înceta să vină.
La început, gândul acesta mă înspăimânta.
Aveam impresia că atunci îl voi pierde pentru a doua oară.
Dar, cu timpul, am înțeles ce a vrut Costel să facă.
Nu mi-a lăsat doar niște flori.
Mi-a lăsat un pod între trecut și viitor.
Mi-a oferit un motiv să aștept fiecare lună iulie.
Un motiv să mă ridic din pat în ziua în care dorul este cel mai greu.
Mi-a amintit că dragostea nu înseamnă doar să ții pe cineva lângă tine.
Uneori înseamnă să ai grijă de el și după ce ai plecat.
Costel nu a fost un poet.
Nu a scris romane și nici declarații lungi.
Dar în ultimele luni ale vieții lui a făcut cel mai frumos gest pe care l-am primit vreodată.
A avut grijă de mine pentru anii în care știa că nu va mai fi aici.
Iar acum, de fiecare dată când văd trandafiri albi, nu mă gândesc la moarte.
Mă gândesc la iubirea aceea liniștită, tăcută și puternică, pe care am avut norocul să o trăiesc aproape patruzeci de ani.
Și înțeleg, în sfârșit, lecția pe care Costel mi-a lăsat-o odată cu acele buchete.
Iubirea adevărată nu te leagă de trecut.
Te sprijină până când găsești puterea să mergi mai departe singur. Iar atunci, cu blândețe, îți dă drumul.
