Mirela Loșniță
Mă numesc Mihaela, am 39 de ani și, de trei ani, lucrez în Italia. Am plecat din România cu gândul că voi lipsi doar câteva luni, suficient cât să acoperim niște datorii și să punem familia pe picioare.
Lunile s-au transformat însă în ani.
Lucrez în Bologna și am grijă de o femeie în vârstă, doamna Lucia. Are 84 de ani și nu se mai poate descurca singură. O ajut să se ridice din pat, îi pregătesc mesele, îi dau medicamentele și rămân lângă ea în nopțile în care durerile nu o lasă să doarmă.
Primesc un salariu de 1.500 de euro, iar familia ei îmi asigură cazarea și mâncarea. Din acești bani, în fiecare lună trimiteam acasă 1.200 de euro.
Nu păstram aproape nimic pentru mine.
Îmi spuneam că merită. Acasă mă așteptau soțul meu, Vasile, și cele două fete ale noastre. Mara avea 15 ani, iar Daria 11. Mama mea le ajuta cu școala, mâncarea și toate lucrurile de care aveau nevoie.
Vasile rămăsese fără serviciu cu puțin timp înainte să plec. Fabrica unde lucrase făcuse disponibilizări, iar el îmi spunea că nu găsea nimic stabil.
În fiecare seară, după ce o culcam pe doamna Lucia, îmi sunam familia.
— Ai găsit ceva de lucru? îl întrebam pe Vasile.
— Am fost astăzi la o firmă, dar încă nu știu nimic. Mi-au spus să mai aștept.
Altădată îmi spunea că fusese la primărie, la un șantier sau la un depozit.
Răspunsul era mereu același.
Nu existau locuri.
Eu îl credeam.
Îmi era milă de el și îmi spuneam că trebuie să îi fie greu să se ocupe de casă și de copii fără mine. Trimiteam banii la începutul fiecărei luni și nu îl întrebam niciodată în detaliu pe ce îi cheltuia.
Cei 1.200 de euro trebuiau să acopere rata apartamentului, întreținerea, mâncarea, hainele fetelor și cheltuielile pentru școală.
În mintea mea, eu munceam în Italia, iar Vasile ținea familia unită în România.
Nu știam că realitatea era complet diferită.
Trei ani de muncă și dor, pentru promisiunea unei vieți mai bune
Cei care nu au lucrat departe de familie cred uneori că viața în străinătate este simplă.
Aud doar sumele.
O mie cinci sute de euro pe lună sună bine atunci când locuiești într-un oraș mic din România. Nimeni nu vede însă nopțile nedormite, sărbătorile petrecute în casa unor străini sau zilele în care îți vezi copiii doar pe ecranul telefonului.
În trei ani, am ratat aniversări, serbări și momente pe care nu le mai puteam recupera.
Mara devenise adolescentă. Începuse să poarte hainele mele vechi și să-și prindă părul exact cum o făceam eu la vârsta ei. Daria încă era copil atunci când plecasem, dar începuse să vorbească tot mai serios și să-mi spună că se descurcă singură.
În fiecare seară vorbeam cu ele câteva minute.
— Mamă, când vii acasă? mă întreba Daria.
— Curând, iubita mea. Mai strângem puțin și o să fim iar împreună.
„Curând” devenise răspunsul meu pentru orice.
Nu le spuneam cât de greu îmi era. Nu voiam să le fac să se simtă vinovate pentru plecarea mea.
Nici Vasile nu părea să-mi spună totul. Vorbea puțin și se plângea că este obosit.
— Fetele sunt bine, îmi spunea. Mama ta ne ajută. Tu ai grijă de tine și trimite banii când poți.
Îi trimiteam mereu la timp.
Dacă apărea o cheltuială suplimentară, mai renunțam la ceva. Nu-mi cumpăram haine, nu mergeam la restaurant și nu plecam nicăieri în cele două zile libere pe care le aveam lunar.
Păstram fiecare euro.
Visam să achităm apartamentul, să renovăm bucătăria și, poate, să deschidem o mică afacere de familie.
Mă vedeam întorcându-mă acasă și începând din nou viața alături de soțul și copiii mei.
Într-o zi, doamna Lucia s-a îmbolnăvit brusc. A făcut pneumonie și a fost internată. Familia ei mi-a spus că nu aveau nevoie de mine timp de două săptămâni.
— Du-te acasă, Mihaela, mi-a spus fiica ei. Stai cu fetele. Te chemăm când mama iese din spital.
Nu mai fusesem în România de aproape trei ani.
Am cumpărat biletul fără să spun nimănui.
Voiam să le fac o surpriză.
Îmi imaginam cum voi deschide ușa dimineața, iar fetele vor alerga spre mine. Voiam să le văd reacția, să le țin în brațe și să le pregătesc micul dejun.
Am cumpărat cadouri pentru fiecare.
Pentru Mara, o geantă pe care o văzuse într-o fotografie. Pentru Daria, un set de desen. Pentru Vasile, un ceas simplu și elegant.
Nu știam că urma să găsesc acasă un bărbat care purta deja un ceas mai scump decât tot ce îmi cumpărasem eu în ultimii trei ani.
M-am întors noaptea și am găsit o petrecere în apartamentul meu
Am ajuns în Vaslui într-o seară de sâmbătă, aproape de ora 23:00.
Eram obosită după drumul lung, dar emoția îmi ținea ochii deschiși. Am urcat cele patru etaje cu bagajul după mine, încercând să nu fac zgomot.
Cheia încă se potrivea.
Am deschis ușa încet.
Holul era întunecat, însă din sufragerie se auzeau muzică și râsete. Pentru o clipă, m-am gândit că Vasile organizase o petrecere cu fetele și niște rude.
Am lăsat geanta lângă ușă și am făcut câțiva pași.
Când am ajuns în sufragerie, am simțit că intram în casa altcuiva.
Pe canapeaua mea stătea o femeie blondă, îmbrăcată într-un șort foarte scurt. Lângă ea era Vasile, cu un pahar în mână. Mai erau acolo doi prieteni de-ai lui și încă două femei pe care nu le văzusem niciodată.
Pe masă se aflau sticle de whisky, vin și cutii cu mâncare de la un restaurant scump din centrul orașului.
Dar nu doar petrecerea m-a surprins.
Televizorul fusese schimbat. Pe perete era montat un ecran uriaș, nou. Într-un colț fusese amenajat un bar plin cu băuturi. Mobila nu mai era cea pe care o lăsasem, iar pe perete apăruse o oglindă elegantă și costisitoare.
Toți s-au întors spre mine.
Vasile a scăpat paharul din mână.
— Mihaela… ce faci aici?
Femeia blondă s-a ridicat de pe canapea și l-a privit nedumerită.
— Cine este?
Vasile s-a uitat când la mine, când la ea.
— Este o vecină. Cred că a greșit apartamentul.
Am simțit cum fiecare urmă de emoție dispare.
Nu am țipat.
Nu am plâns.
Am rămas lângă ușă și am spus calm:
— Nu sunt vecina. Sunt Mihaela, soția lui. Iar acesta este apartamentul pentru care trimit bani de trei ani.
Femeia a rămas nemișcată.
Apoi s-a întors spre Vasile.
— Mi-ai spus că ai divorțat de doi ani. Mi-ai spus că locuința este a ta.
Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât imaginea petrecerii.
Nu era doar o femeie pe care o întâlnise de curând.
Își construise o viață paralelă.
Femeia din casa mea credea că soțul meu era divorțat
Am privit-o pe femeia blondă.
— Cum vă numiți?
— Diana.
Părea la fel de tulburată ca mine.
— De cât timp sunteți împreună?
A ezitat înainte să răspundă.
— De aproape doi ani.
Doi ani.
În timp ce eu schimbam scutece unei femei bolnave și număram fiecare euro, soțul meu avea o relație stabilă.
În timp ce eu le promiteam fetelor că ne vom reuni curând, el îi spunea altei femei că divorțase.
Am respirat adânc.
— Diana, vă rog să vă luați lucrurile și să plecați. Nu vreau să mă cert cu dumneavoastră. Din câte înțeleg, și dumneavoastră ați fost mințită.
Ea și-a luat geanta și a ieșit fără să mă privească.
Pe scară am auzit-o strigând la Vasile, dar nu am ascultat ce spunea.
Prietenii lui au plecat și ei.
În câteva minute, apartamentul a rămas gol.
Eu m-am așezat pe canapea, iar Vasile a rămas în picioare.
— Mihaela, pot să explic.
— Unde sunt fetele?
Întrebarea mea l-a luat prin surprindere.
— La mama ta.
— De ce sunt acolo sâmbătă seara?
— Stau mai mult la ea. Vin uneori în weekend, dar apoi se întorc. Am spus că trebuie să pot munci liniștit.
M-am uitat la sticlele de pe masă.
— Să muncești sau să faci petreceri?
Nu a răspuns.
În acel moment am înțeles că mama mea crescuse copiii aproape singură, în timp ce eu îi trimiteam lui Vasile bani pentru familie.
„Șomerul” avea firmă, haine de firmă și un ceas de mii de lei
Am început să mă uit atent prin casă.
— De unde ai bani pentru toate acestea?
— Am mai lucrat.
— Unde?
— Pe ici, pe colo.
— Vasile, de unde ai cumpărat televizorul, mobila și băuturile? Din ce bani plătești restaurantele?
A început să se bâlbâie.
— Am avut o afacere cu Marcel.
Am mers în dormitor.
Dulapul era plin cu haine pe care nu le mai văzusem. Cămăși scumpe, pantofi de firmă și jachete care costau probabil cât salariul meu pe o lună.
Pe noptieră era un ceas masiv.
Am căutat modelul pe telefon și am descoperit că valora aproximativ 8.000 de lei.
Ceasul pe care i-l cumpărasem eu din Italia rămăsese în bagaj, lângă ușă. Costase 60 de euro și mă simțisem vinovată că dădusem atât de mult pe el.
Am continuat să caut.
În sertarul unui birou am găsit acte, contracte și facturi. Vasile avea o firmă înregistrată pe numele lui de aproape doi ani.
Capitalul declarat era de 50.000 de lei.
Am rămas cu documentele în mâini.
Bărbatul care îmi spunea în fiecare seară că nu găsea de lucru avea o firmă. Câștiga bani, dar continua să primească cei 1.200 de euro trimiși de mine.
Nu îi folosea doar pentru casă sau copii.
Își cumpăra haine, își amenaja apartamentul și ieșea cu iubita lui.
M-am întors în sufragerie.
Vasile stătea cu capul în mâini.
— Fetele știu?
A ridicat privirea.
— Mara bănuiește ceva.
— Ce înseamnă asta?
— M-a văzut anul trecut în oraș cu Diana. I-am spus că este o colegă.
— Și a crezut?
— Nu știu. Nu a mai întrebat.
Am simțit o durere și mai mare.
Fiica mea de 15 ani trăise un an cu acest secret. Probabil se temuse să-mi spună. Poate că nu voia să îmi distrugă căsnicia sau să mă facă să mă întorc.
Vasile nu mă mințise doar pe mine.
Își transformase copilul într-un martor tăcut al vieții lui duble.
I-am spus că dimineața trebuie să părăsească apartamentul
Vasile a început să plângă.
— Am greșit. Știu că am greșit. Dar putem repara.
L-am privit și nu am mai recunoscut omul cu care eram căsătorită.
— Ce vrei să repari?
— Totul. Închei relația cu Diana. Închid firma dacă vrei. O luăm de la început.
— Firma nu este problema. Faptul că ai muncit nu este problema. Problema este că m-ai lăsat să cred că mori de foame, în timp ce îți construiai o altă viață.
— Mi-a fost rușine să îți spun.
— Nu ți-a fost rușine să primești banii mei.
A tăcut.
I-am spus că dimineața aveam să merg la mama și să vorbesc cu fetele.
— Săptămâna viitoare merg la avocat. Apartamentul acesta este plătit aproape integral din banii mei. Am extrasele și toate transferurile. Tu vei pleca.
— Unde să mă duc?
— La Diana. La Marcel. La unul dintre oamenii pentru care ai avut bani și timp în ultimii trei ani.
A încercat să se apropie de mine, dar m-am ridicat.
— Nu mă atinge.
Am dormit în camera fetelor, cu ușa încuiată.
Nu am închis ochii toată noaptea.
Mă gândeam la fiecare conversație cu Vasile. La toate dățile când îmi spusese că banii nu ajungeau. La serile în care renunțasem să îmi cumpăr ceva pentru a-i trimite încă 100 de euro.
Când s-a făcut dimineață, am plecat la mama.
Fiica mea cea mare știa, dar îi fusese teamă să-mi spună
Când am intrat în casa mamei, Daria a alergat spre mine.
Mara a rămas câteva secunde nemișcată, apoi a început să plângă.
Le-am strâns pe amândouă în brațe.
În prima zi nu le-am spus nimic despre tatăl lor. Am vrut doar să stau cu ele.
A doua zi, am discutat calm.
Le-am explicat că eu și Vasile urma să ne despărțim. Nu am intrat în detalii urâte și nu l-am insultat în fața lor.
Mara plângea în tăcere.
— Mamă, eu știam ceva.
Mi-a povestit cum îl văzuse pe Vasile cu Diana. Erau într-o cafenea și se țineau de mână. El îi spusese că femeia era o colegă și îi ceruse să nu mă îngrijoreze.
— Mi-a fost frică să-ți spun. Am crezut că poate pleci de la muncă și pierzi tot. Iartă-mă.
Am luat-o în brațe.
— Nu ai pentru ce să îți ceri iertare. Tu ești copilul. Tatăl tău nu avea dreptul să te pună în situația asta.
Mara se maturizase prea repede.
În timp ce eu îi trimiteam bani tatălui ei, ea încerca să protejeze familia de la distanță.
Atunci am luat decizia.
Nu mai puteam lăsa fetele într-un mediu în care minciuna devenise normală.
Am discutat cu un avocat și am început procedurile de divorț. Aveam toate extrasele bancare, chitanțele și documentele privind plata apartamentului.
Nu voiam să îi iau lui Vasile mai mult decât mi se cuvenea.
Dar nici nu aveam de gând să îi las casa pentru care muncisem trei ani departe de copii.
M-am întors în Italia, dar de această dată fetele erau lângă mine
Când am sunat-o pe fiica doamnei Lucia, i-am spus că mă aflam în România și că treceam printr-un divorț.
Doamna Lucia era încă în spital, dar a vrut să vorbească personal cu mine.
— Adu fetele aici, mi-a spus. Casa este mare. Puteți locui cu mine. Copiii trebuie să fie lângă mama lor.
Am început să plâng.
Femeia pe care o îngrijisem ca pe o străină îmi oferea, în acel moment, mai mult sprijin decât bărbatul căruia îi trimisesem aproape toți banii mei.
Am rezolvat actele necesare și am plecat cu fetele.
În avion, Mara asculta muzică. Daria dormea cu capul pe umărul meu.
Pentru prima dată în trei ani, nu mă mai întorceam singură în Italia.
Nu mai lăsam în urmă două fete care mă întrebau când vin acasă. Le aveam lângă mine.
Vasile a continuat să mă sune.
Mi-a spus că îi pare rău, că Diana îl părăsise și că prietenii lui nu îi mai răspundeau. Mi-a promis că se va schimba și că va munci pentru familie.
Nu m-am răzgândit.
Nu relația lui cu Diana fusese singura trădare.
Mă mințise zilnic timp de trei ani. Acceptase banii mei, îmi folosise sacrificiul și își lăsase copiii în grija mamei mele, pentru a putea trăi fără responsabilități.
În prima lună după plecare, nu am mai trimis niciun euro în România.
Mi-am cumpărat haine fără să mă simt vinovată. Le-am înscris pe fete la școală și am început să pun bani deoparte pentru viitorul lor.
Am înțeles că munca mea nu fusese inutilă.
Banii pe care îi trimisesem fuseseră risipiți, dar anii petrecuți în Italia mă făcuseră mai puternică. Învățasem limba, știam să mă descurc și aveam un loc de muncă stabil.
Nu mă mai întorceam la zero.
Începeam din nou, dar de data aceasta fără un om care să-mi transforme sacrificiul într-o sursă de confort personal.
Trei ani îmi imaginasem că îmi țineam familia unită trimițând bani acasă.
Adevărul era că familia mea nu se afla în apartamentul în care Vasile organiza petreceri.
Familia mea dormea lângă mine, în avionul spre Bologna.
Iar banii câștigați de acum înainte aveau să rămână acolo unde trebuiau să fie de la început: la mine și la fetele mele.
