Mama mea venea întotdeauna la mine după fiecare ceartă cu tatăl meu, iar într-o zi a făcut-o pentru ultima dată. De-a lungul anilor, mă obișnuisem cu tiparul lor nesfârșit de certuri și împăcări. Mama pleca plină de hotărâre, jurând că de data asta era definitiv, doar ca să se întoarcă atunci când tata își cerea scuze și îi oferea daruri prețioase. Era un ciclu care părea imposibil de rupt.
În acea dimineață, mă aflam în bucătărie alături de prietena mea cea mai bună, Sandy, bucurându-ne de o pauză bine-meritată. „E atât de plăcut să reușim să stăm și noi liniștite măcar o dată,” a spus Sandy, zâmbind cald în timp ce își turna un pahar de vin.
„Așa e,” am răspuns, încercând să alung gândurile despre problemele familiei mele. Însă Sandy, cu privirea ei ageră, a continuat.
„Mama ta e bine? Încă stă la tine?” M-a întrebat cu o sprânceană ridicată.
Am oftat și am dat din cap. „Nu, nu acum. De ce întrebi?”
„Am crezut că l-a părăsit din nou pe tatăl tău,” a spus ea, cu o voce plină de empatie.
„Oh, la fiecare doi ani, e aceeași poveste. El greșește, ea își face bagajele, își promite că nu se mai întoarce, iar apoi apare cu un cadou și cu scuze bine ticluite și totul revine la normal. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.” Am încercat să îmi păstrez vocea calmă, dar frustrarea se citea pe fața mea.
Sandy a oftat și a sorbit din pahar. „Și nu ai încercat niciodată să discuți serios cu ea?”
„Ba da, de atâtea ori. I-am spus că merită ceva mai bun, că nu trebuie să accepte asta. Dar de fiecare dată, se întoarce la el și îmi spune că nu o înțeleg, că sunt prea dură. Așa că am renunțat să mai încerc.” Privirea mi-a căzut pe biletul vechi de pe colțul mesei, amintindu-mi de ultima dată când mama venise la mine. „L-am părăsit de tot de data asta, Amalia,” mi-a spus atunci cu un zâmbet amar. Dar în adâncul meu, știam că nu era adevărat.
Într-o dimineață, la scurt timp după acea discuție, am primit o vizită neașteptată. Alarma nu sunase, iar eu mă grăbeam să ajung la muncă, cu părul vraiște și mintea în ceață. În timp ce încercam să îmi încalț pantofii, soneria a sunat. Am deschis ușa, și acolo era mama, cu o valiză în mână. Părea calmă, dar ochii ei dezvăluiau altceva.
„Ce a făcut tata de data asta?” am întrebat, mai dur decât aș fi vrut. Nu s-a clintit. A privit fix în ochii mei și a spus doar atât: „A murit.”
Cuvintele ei au lovit ca un pumn în stomac. Pentru o clipă, lumea s-a oprit. Nu puteam să respir sau să gândesc limpede. Totul era o confuzie. După ce am aflat vestea, mi-am sunat șeful și am cerut o zi liberă. Nu aveam energie să explic prea multe, așa că i-am spus doar că e o urgență de familie.
Drumul spre casa copilăriei mele a fost tăcut. Mama stătea pe scaunul din dreapta, privind fix pe geam, pierdută în propriile gânduri. Când am ajuns, am intrat în camera mea veche. Totul era neschimbat: posterele pe pereți, cuvertura veche, jucăriile copilăriei pe rafturi. M-am simțit prinsă între trecut și prezent, un amestec de nostalgie și tristețe.
În dimineața înmormântării, m-am trezit cu muzică tare care umplea fiecare colț al casei. Am gemut și am tras perna peste cap, dar volumul nu scădea. M-am ridicat și am strigat: „Mamă! Poți să dai muzica mai încet?!”
Răspunsul ei a fost un simplu „Așteaptă puțin, nu te aud!” Venise lângă ușă, un zâmbet slab pe buze. „Ce ziceai?” a întrebat ea.
„De ce e muzica așa de tare la ora asta? Este prea devreme pentru asta,” am spus, încercând să îmi păstrez calmul.
„Melodia asta îmi amintește de vremuri mai bune,” a spus, ca și cum ar fi fost cea mai normală explicație. „Mă face să mă simt bine.”
Am privit-o câteva clipe, confuză. „Știi că azi este înmormântarea, nu? Nu ar trebui să simți asta.”
Mama s-a apropiat de mine și mi-a luat mâinile într-ale ei. „Ar trebui să simți fericire în fiecare zi, indiferent de ceea ce se întâmplă.”
Am oftat adânc, luptând cu lacrimile care amenințau să-mi inunde ochii. „Melodia asta e atât de veche… nimeni nu o mai ascultă.”
„Tu o ascultai,” a spus ea, privindu-mă cu o tandrețe pe care nu o mai văzusem de mult. „Îmi amintesc cum dansai pe ea în camera ta, cântând fiecare vers.”
Am zâmbit forțat. „Da, dar asta a fost demult. Am crescut, mamă.”
A dat din cap, dar privirea i s-a îmblânzit. „Unele lucruri nu se schimbă. Când iubesc ceva, rămân cu acel lucru pentru totdeauna.”
La biserică, am primit aceleași fraze de consolare de la cei prezenți. Erau cuvinte familiare, dar goale. M-am retras într-o cameră mică din spatele bisericii, căutând un moment de liniște. Mama era deja acolo, privind pe fereastră.
„Știu că e greu,” a spus, fără să se întoarcă. „Nimeni nu se așteaptă să fie ușor.”
Am încercat să zâmbesc, dar nu am putut. „Nu am nimic de spus despre el. Nu am avut o relație bună.”
Mama s-a întors, privindu-mă cu ochi obosiți dar calzi. „Știu că ai avut o relație dificilă cu el. Dar nu poți nega că a avut momentele lui bune.”
„Nu pot să spun asta,” am răspuns, simțind cum durerea îmi strânge inima. „Nu după tot ce ne-a făcut.”
Privirea mamei s-a înmuiat, iar vocea i-a devenit șoptită. „Amalia, mereu am știut că nu a fost un tată perfect. Nici un soț perfect. Dar l-am iubit așa cum era, cu toate greșelile lui. Și asta nu mă face slabă, doar umană.”
Am oftat, simțind cum un nod îmi urcă în gât. „Și eu am încercat să înțeleg, dar nu am putut să iert. Nu după tot ce am văzut și trăit.”
Mama m-a privit cu o tristețe adâncă, dar și cu un fel de ușurare. „Îți mulțumesc că mi-ai spus asta. Prefer să știu că simți ceva, chiar dacă e durere sau furie, decât să nu îți pese deloc.”
Am închis ochii, lăsând lacrimile să curgă. „A fost greu să-l văd cum te rănea și să nu pot face nimic.”
„Știu. Dar acum, trebuie să găsim un mod de a merge mai departe,” a spus ea, strângându-mi mâna cu putere.
Am ieșit din acea cameră împreună, știind că, deși trecutul era complicat, aveam șansa să reconstruim ceea ce fusese rupt.