Grigore Madalina
Acum treisprezece ani, după moartea soțului meu, am aflat că ducea o viață dublă. În urma accidentului rutier în care și-a pierdut viața, poliția m-a anunțat că mai exista o femeie în mașină — și două fetițe gemene de trei ani care îi erau fiice. În ciuda trădării, am decis să le adopt. Le-am crescut ca pe propriile mele copii. Iar într-o zi, când au împlinit șaisprezece ani, am ajuns acasă și am descoperit că mă dăduseră afară. Abia o săptămână mai târziu am aflat adevăratul motiv.
Ziua în care totul s-a schimbat
Dimineața în care a murit Andrew începuse ca oricare alta. Soarele răsărea ușor pe fereastra bucătăriei, luminând blatul vechi pe care-l frecasem de atâtea ori. A fost ultima dimineață normală din viața mea.
Telefonul a sunat la 7:30. Aproape că nu am răspuns. „Cine să sune la ora asta?” am murmurat. Totuși, un presentiment m-a făcut să ridic receptorul.
„Doamna Ruth? Sunt ofițerul Matthews, de la Poliție. Îmi pare rău să vă anunț că soțul dumneavoastră a fost implicat într-un accident rutier în această dimineață. Nu a supraviețuit.”
Cană mi-a alunecat din mână, spărgându-se pe podea. Cafeaua fierbinte mi s-a prelins pe picioare, dar nu am simțit nimic.
„Nu… nu e adevărat… nu Andrew!”
„Îmi pare rău, doamnă”, a continuat polițistul. „Dar trebuie să știți că în mașină se afla și o altă femeie, care a murit, și două fetițe gemene care au supraviețuit. Documentele confirmă că sunt copiii soțului dumneavoastră.”
M-am prăbușit pe podea, incapabilă să procesez. Zece ani de căsnicie s-au spulberat într-o clipă.
„Le voi lua eu”
La înmormântare, oamenii mă priveau cu milă — unii ca pe o văduvă, alții ca pe o femeie înșelată. Dar privirea mi s-a oprit asupra celor două fetițe identice, îmbrăcate în rochii negre, ținându-se de mână. Erau pierdute, speriate, singure.
„Fetițele nu au pe nimeni”, mi-a șoptit mama. „Nici familia mamei, nici rude.”
Am simțit cum mi se rupe sufletul. „Le voi lua eu”, am spus fără să ezit.
Mama a tresărit: „Ruth, nu poți fi serioasă. După tot ce a făcut Andrew?”
„Ele nu au nicio vină. Sunt doar niște copii. Poate că acesta e sensul pe care îl căutam.”
Așa am început lupta birocratică pentru adopție. Mulți mă întrebau de ce aș vrea să cresc copiii bărbatului care m-a trădat. Dar nu puteam renunța. În cele din urmă, Carrie și Dana au devenit fiicele mele.
Primii ani, între durere și iubire
Fetițele erau drăguțe, dar temătoare. Își șopteau una alteia seara: „Când o să ne dea afară?”. Îmi rupea sufletul de fiecare dată.
Am trecut prin greutăți. Uneori, la cină, aveam doar macaroane cu brânză. „E ce avem azi, dar e cu extra cașcaval, exact cum îți place”, i-am spus Danăi odată. Carrie, mai empatică, m-a privit și a zâmbit: „E preferata mea!” — deși știam că nu era.
Când au împlinit zece ani, am simțit că trebuie să le spun adevărul. Le-am povestit totul despre tatăl lor, despre accident, despre trădare, despre cum le-am văzut prima oară la înmormântare.
Tăcerea care a urmat a fost grea.
„Deci… tata te-a mințit?”, a spus Dana.
„Și mama noastră a murit din cauza lui?”, a adăugat Carrie, în lacrimi.
„A fost un accident”, am încercat eu să explic.
„Și tu ne-ai luat pentru că ți-a fost milă?”, a țipat Dana.
„Nu! V-am luat pentru că v-am iubit din prima clipă.”
Dar fetele s-au închis în cameră și nu mi-au mai vorbit zile întregi.
Adolescența — o furtună continuă
Anii au trecut, iar certurile au devenit mai dese. Când se supărau, îmi aruncau vorbe tăioase:
„Măcar mama noastră ne-a iubit de la început!”
„Poate ar fi fost în viață dacă nu erai tu!”
Mă durea, dar știam că e furie, nu ură.
Ziua în care m-au dat afară
Într-o seară, după serviciu, am ajuns acasă și cheia nu mai intra în broască. Pe ușă era lipit un bilet:
„Suntem mari acum. Avem nevoie de spațiu. Du-te și locuiește la mama ta.”
Lângă ușă era bagajul meu, așezat ordonat, ca un ultim mesaj. Am bătut, am strigat, am plâns. Nimeni nu mi-a răspuns.
M-am întors la mama, devastată.
„E doar o etapă, Ruth. Vor testa cât de mult le iubești”, mi-a spus ea calm.
„Dar dacă nu e doar o fază? Dacă nu mă vor în viața lor?”, am întrebat.
Mama mi-a zâmbit trist: „Seamănă cu tine la 16 ani. Ți-aduci aminte când ai fugit la mătușa Sarah?”
Mi-am amintit. Și cum m-am întors acasă după trei zile, plângând.
O săptămână mai târziu
Zilele au trecut greu. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Până când, într-o dimineață, telefonul a sunat.
„Mamă?”, vocea lui Carrie era moale, aproape copilăroasă. „Poți să vii acasă, te rog?”
Am condus până acolo cu inima bătând nebunește. Când am intrat, nu-mi venea să cred. Casa era complet renovată — pereți proaspăt vopsiți, podele lustruite.
„Surpriză!”, au strigat amândouă din bucătărie. „Am vrut să-ți facem un cadou. Am lucrat la mall și am strâns bani luni de zile!”
M-au condus spre fosta lor cameră, transformată într-un birou superb. Pe perete, o fotografie de la ziua adopției: eu, Carrie și Dana, plângând și zâmbind în același timp.
„Ne pare rău pentru bilet”, a spus Carrie. „Era singura cale prin care puteam să te ținem departe cât timp pregăteam totul.”
Dana a adăugat cu voce tremurată: „Ne-ai oferit o familie, mamă. Chiar dacă nu trebuia. Chiar dacă eram o amintire dureroasă pentru tine. Ai ales să ne iubești.”
Le-am îmbrățișat, simțind cum toate rănile se vindecă într-o clipă.
„Voi sunteți cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat vreodată”, le-am spus printre lacrimi.
„Știm, mamă”, mi-a răspuns Dana, șoptind. „Am știut întotdeauna.”
Această poveste este preluată
