Laciu Andreea
Ion se trezea în fiecare dimineață cu mult înainte ca soarele să îndrăznească să atingă cu razele lui acoperișurile scorojite ale satului. Își spăla fața cu apă rece, ca să-și alunge oboseala pe care nu o mai simțea doar în oase, ci până în adâncul sufletului. Apoi își lua geanta de scule, își potrivea basca pe cap și pleca pe ulița îngustă, cu pași apăsați.
Lucra ca zidar de aproape douăzeci de ani. Mâinile lui bătătorite, crăpate de ger și de var, erau mărturia sutelor de ziduri ridicate pentru alții. Casele altora. Mereu altora. Niciodată casa lui.
Când pleca dimineața, copiii dormeau încă. Când se întorcea, târziu, găsea casa cufundată în semiîntuneric. Lumina becului din bucătărie era mereu aprinsă, dar copiii își făceau temele sau se jucau, fără să ridice ochii spre el. Soția lui, Maria, îl întreba uneori scurt dacă a mâncat, dar rareori stăteau de vorbă mai mult de câteva minute. Parcă între ei crescuse un zid, la fel de trainic ca acelea pe care le clădea el, dar infinit mai rece.
Într-o seară, Ion ajunse acasă cu palmele însângerate. Se tăiase într-o bucată de tablă ascuțită, dar nu putuse pleca până nu terminase lucrarea. Știa că fiecare zi lucrată însemna bani pentru mâncarea copiilor, bani de încălțări, bani de cărți.
— Tată, mi-ai cumpărat cartea aia? întrebă Andrei, băiatul cel mare, fără să-i arunce vreo privire.
Ion scoase din buzunar o bancnotă mototolită.
— N-am apucat azi… Uite banii, mâine…
— Mereu așa spui, bombăni Andrei, luând banii cu un gest grăbit.
Ion rămase nemișcat în pragul camerei, simțind că i se rupe ceva în piept. Se aplecă să-și descalțe bocancii grei, plini de praf și noroi. Bocancii ăia care, în fiecare zi, îl purtau pe drumuri lungi ca să aducă o bucată de pâine în casă.
În noaptea aceea, nu închise un ochi. Se gândea la anii în care, copil fiind, își promisese că atunci când va avea o familie, va face orice sacrificiu ca să nu ducă lipsă de nimic. Și, într-adevăr, copiii lui aveau haine, aveau cărți, aveau un acoperiș. Dar n-aveau timp cu el. N-aveau povești spuse la culcare, n-aveau râs împreună la masă. Nu știau prin câte trecea ca să le fie lor mai bine.
Dimineața, când ieși pe ușă, o pală de vânt îi aduse în nări mirosul de fum de la sobele vecinilor. În curte, Maria spăla rufe. Nici n-au apucat să-și spună bună dimineața. El știa că ea era obosită de griji, de singurătate, de neputință. Așa că nu-i mai reproșa nimic.
La lucru, Ion urcă pe schela înaltă, cu spatele încovoiat de efort. Își încleștă mâinile pe mistrie și, în timp ce întindea mortarul pe cărămizi, gândurile îi fugeau acasă. Ar fi vrut să știe dacă măcar azi cineva își va aminti să-l întrebe cum se simte. Dacă vreun copil se va gândi că el, tatăl, ar merita un mulțumesc. Dar înăuntrul lui știa că nu se va întâmpla asta.
La amiază, se așeză pe o piatră, își scoase pachetul cu două felii de pâine și o bucată de brânză. Mânca încet, cu privirea pierdută în zare. Un coleg mai tânăr veni lângă el.
— Nene Ioane, iar mănânci singur?
— Așa m-am obișnuit…
— Ai o familie mare, nu?
— Da… Și tot singur mă simt.
În după-amiaza aceea, Ion se hotărî să plece mai devreme acasă. Se gândea că poate, dacă ar ajunge înainte de înserat, ar reuși să stea puțin cu copiii. Să-i privească măcar în ochi.
Când intră în curte, inima i se strânse. Andrei ieșea pe poartă cu un grup de prieteni.
— Tată, ieșim în oraș.
— Poate stai un pic… să vorbim…
— Vorbim altă dată, răspunse băiatul fără să se oprească.
În prag stătea Maria, cu brațele încrucișate.
— Au crescut, Ion. Nu mai au nevoie de noi așa…
— Ba da, Maria… Au nevoie… Doar că nu știu ei.
Seara, Ion își scoase geanta de scule și începu să o curețe cu o cârpă. Din ochi îi cădeau lacrimi mici, tăcute. N-ar fi crezut niciodată că cel mai greu lucru din viață nu e să muncești până ți se rupe spatele, ci să simți că tot ce faci nu contează.
În noaptea aceea, pentru prima oară după multă vreme, Maria veni lângă el și-i puse o mână pe umăr.
— Știu că îți e greu, Ion… Știu că faci totul pentru ei.
— Și pentru tine… spuse el cu voce joasă.
— Dar trebuie să le spui. Să le arăți. Ei nu înțeleg altfel.
A doua zi, când Ion se pregătea de plecare, s-a aplecat și i-a sărutat pe frunte pe fiecare copil. I-a privit în ochi, unul câte unul.
— Să știți că vă iubesc. Și că tot ce fac e pentru voi.
Andrei a întors privirea, rușinat. Dar Ion știa că, în sufletul lor, poate începuseră să priceapă. Și asta îi dădea puterea să meargă mai departe.
Cu pași obosiți, dar cu inima un strop mai ușoară, a ieșit în dimineața senină. Pe drum, simțea că povara nu dispăruse, dar măcar știa că încercase. Că spusese cu voce tare ceea ce alții uită uneori să spună: că un tată poate clădi ziduri de piatră, dar cele mai grele ziduri sunt cele de nepăsare. Și că dragostea, oricât de tăcută ar fi, merită să fie văzută.
