„M-am întors și sunt gata să te iert.” Ce a descoperit când a intrat din nou în casa pe care o părăsise

Andrei a rămas nemișcat în pragul ușii. Pentru câteva clipe nu a știut ce să spună. Își imaginase momentul întoarcerii cu totul altfel. În mintea lui, scena era simplă: el revenea acasă, Marina plângea, îl ierta, iar viața lor începea din nou.

Citește și

Momente de coșmar pentru Ilinca Simion. Ce a pățit soția lui George Simion. Femeia este...

„M-am întors și sunt gata să te iert.”

Realitatea era însă complet diferită.

În bucătărie, la masa rotundă de lângă fereastră, stătea un bărbat în vârstă. Își ținea mâinile împreunate peste o ceașcă de cafea și părea perfect liniștit, ca și cum ar fi fost acolo de mult timp.

Victor l-a privit atent pe Andrei.

— Deci tu ești Andrei.

Vocea lui era calmă, dar rece.

Andrei a înghițit în sec.

— Da… eu sunt.

Victor a înclinat ușor capul.

— Soțul Marinei.

Marina a zâmbit discret.

— Fostul soț.

Andrei s-a întors brusc spre ea.

— Cum adică fostul?

Marina și-a sprijinit coatele pe masă și l-a privit fără grabă.

— E simplu. Ai plecat acum șase luni. Ți-ai făcut bagajele, ai trântit ușa și ai spus că ai nevoie de aer.

Andrei a încercat să răspundă, dar cuvintele nu veneau.

— Eu nu am spus că divorțăm…

— Nici nu era nevoie, a spus Marina liniștit. Uneori plecarea spune tot.

Victor a luat o înghițitură de cafea fără să-și ia ochii de la Andrei.

— Știi, tinere, eu am pierdut douăzeci și opt de ani din viața fiicei mele. Nu am fost lângă ea când a crescut. Nu am fost lângă ea când s-a căsătorit.

S-a oprit o clipă.

— Dar acum sunt aici. Și încerc să recuperez timpul pierdut.

Andrei a simțit cum îl strânge ceva în piept.

— Eu am venit să îmi cer iertare…

Marina l-a privit atent.

— Serios?

— Da. Am greșit. Am crezut că… în altă parte o să fie mai bine.

Victor a ridicat ușor sprâncenele.

— Și n-a fost?

Andrei a zâmbit amar.

— Nu.

În bucătărie s-a lăsat liniștea.

Pe aragaz fierbea ceva ușor. Mirosul de scorțișoară și mere coapte umplea aerul.

Era exact mirosul pe care Andrei îl asocia cu ideea de acasă.

S-a uitat la Marina.

— Îmi pare rău. Am fost prost. Hai să o luăm de la capăt.

Marina a rămas câteva secunde în tăcere.

Apoi s-a ridicat și a mers spre fereastră.

A privit strada liniștită, unde frunzele de toamnă cădeau încet.

Când s-a întors, privirea ei era calmă.

— Știi ce e ciudat, Andrei?

— Ce?

— În cele șase luni în care ai lipsit… viața nu s-a oprit.

Andrei a simțit cum îl cuprinde neliniștea.

— Ce vrei să spui?

Marina a zâmbit ușor.

— Am început să trăiesc.

S-a întors la masă și s-a așezat lângă tatăl ei.

— M-am înscris la cursuri de pictură. Am redecorat apartamentul. Am învățat să beau cafeaua fără grabă.

Victor a completat liniștit:

— Și a învățat să nu mai accepte oameni care pleacă atunci când lucrurile devin grele.

Andrei a simțit cum i se taie respirația.

— Marina… eu chiar vreau să repar totul.

Marina l-a privit direct în ochi.

— Unele lucruri nu se repară.

El a făcut un pas înainte.

— Măcar încearcă…

Marina s-a ridicat și a mers spre ușă.

A deschis-o.

— Andrei… ai plecat o dată de bunăvoie.

Vocea ei era calmă, dar fermă.

— Acum te rog să pleci a doua oară.

Andrei a rămas câteva secunde în mijlocul holului.

Privirea lui a căzut pe paltonul necunoscut din cuier. Pe căciula gri.

Pe casa care nu mai era a lui.

Atunci a înțeles.

A luat încet buchetul de lalele pe care îl adusese.

Le-a pus pe masă.

— Pentru tine.

Marina a zâmbit ușor.

— Mulțumesc.

Andrei a ieșit.

Ușa s-a închis liniștit în urma lui.

În bucătărie, Victor a privit-o pe Marina.

— Ești bine?

Marina a luat o lalea din buchet și a pus-o într-un pahar cu apă.

Apoi a zâmbit.

— Acum da.