Grigore Madalina
Aerul parcă s-a subțiat în jurul lui. Fetița s-a oprit chiar în fața lui, cu mâinile întinse, tremurând ușor. Andrei nu putea mișca nici un mușchi. O privea de parcă timpul s-ar fi oprit. Avea părul castaniu, prins într-o coadă stângace, și ochii aceia… aceiași ochi calzi și adânci pe care îi visase atâta vreme.
Un nod i s-a pus în gât. Toți cei din jur îl priveau, neînțelegând nimic. Doar inima lui începuse să bată haotic, ca atunci, în apartamentul acela din Cluj.
— Cum te cheamă, micuțo? a întrebat el, abia șoptind.
— Ana, a zis fetița, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
Numele acela l-a străpuns. Ana — exact cum voia să o cheme ea, mama ei.
Andrei a făcut un pas înainte, dar asistenta i-a atins brațul.
— Domnule, presa…
El s-a întors brusc.
— Lasă presa.
S-a aplecat și a luat fetița în brațe. Ea și-a cuibărit capul pe umărul lui, de parcă îl așteptase o viață întreagă. În jur, oamenii murmurau, confuzi, unii făceau poze, alții șopteau între ei. Dar Andrei nu mai vedea nimic.
Tot ce simțea era mirosul părului ei, cald și familiar. O amintire s-a izbit de mintea lui: chipul Anei-mamei, zâmbind timid, cu mâna pe burtă. „Să o cheme ca mine, da?”
Andrei și-a strâns ochii, abia reușind să-și țină lacrimile. Cinci ani de tăcere, de fugă, de regret, se topeau în brațele acelei fetițe.
— Unde e mama ta, Ana? a întrebat, tremurând.
Fetița l-a privit cu inocență.
— Mama a plecat la îngeri, domnule. Doamna directoare zice că sunt aici de doi ani.
Lumea i s-a prăbușit. O clipă, totul a devenit un zumzet gol. Doi ani… exact cât timp trecuse de când auzise că fosta lui iubită murise într-un accident. Nu știuse că lăsase în urmă un copil.
— Domnule Popescu, e bine? a întrebat cineva din spate.
Dar el nu a răspuns. Și-a luat fetița de mână și a privit spre directoare.
— Aș vrea să discutăm, a spus hotărât.
După câteva minute, erau într-un birou mic, cu pereți plini de desene. Andrei stătea pe un scaun, cu fetița lângă el. Directoarea, o femeie în vârstă cu o privire blândă, a început să-i explice.
— Ana a fost adusă aici după moartea mamei. Nu știm nimic despre tată. Pe certificat scrie doar numele ei. Dar fata… a continuat mereu să spună că tatăl ei o va găsi într-o zi.
Andrei și-a dus mâna la gură, copleșit. Toți anii aceia pierduți, toate nopțile în care banii nu-l puteau salva de vinovăție… totul avea acum un sens.
S-a întors spre fetiță, care îl privea curioasă.
— Ți-am lipsit? a întrebat el cu glas stins.
— În fiecare seară mă rugam să vii, a zis Ana. Zâmbea timid. — Și ai venit.
Atunci, Andrei nu a mai rezistat. A îmbrățișat-o strâns, ca și cum ar fi vrut să recupereze toți anii pierduți. În colțul ochilor îi ardeau lacrimile, dar pentru prima dată în viață nu le-a mai ascuns.
Când a ieșit din orfelinat, presa îl aștepta cu întrebări. Dar Andrei nu mai era același om care intrase acolo. Le-a zâmbit scurt și a spus doar atât:
— Astăzi am făcut cea mai mare donație din viața mea. Mi-am găsit fiica.
Și, ținând-o de mână pe Ana, a plecat, lăsând în urmă aparatele foto, zgomotul, fațada rece a lumii în care trăise. Pentru că, în sfârșit, găsise ceea ce banii nu puteau cumpăra niciodată: liniștea.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
