Grigore Madalina
Alexandru a intrat în salon zâmbind.
Zâmbetul acela perfect, pe care îl arăta tuturor. Dar de data asta, dincolo de el, se vedea altceva.
Am lăsat receptorul jos, încet, fără să spun nimic.
— Cu cine vorbeai? — a întrebat el, calm.
— Cu mama — am răspuns, la fel de calm.
M-a privit câteva secunde, atent, de parcă încerca să citească ceva din mine. Apoi a dat din cap, mulțumit.
— E bine. Trebuie să fii liniștită acum.
S-a apropiat de pat și mi-a aranjat perna.
— O să mă ocup eu de toate. Acte, bancă, casa… să nu-ți faci griji.
Casa.
Cuvântul acela revenea mereu.
Am închis ochii pentru o clipă. Nu ca să mă liniștesc, ci ca să nu vadă ce se schimba în mine.
În acel moment, ceva s-a rupt.
Nu mai eram femeia care aștepta verdictul.
Eram femeia care nu avea de gând să lase pe nimeni să-i fure viața înainte să se termine.
După ce a plecat, am apăsat din nou butonul.
Am cerut apă. Și hârtie. Și un pix.
Asistenta mi le-a adus fără întrebări.
Am început să scriu.
Nu testamente.
Nu regrete.
Instrucțiuni.
Pentru Irina.
Pentru avocat.
Pentru bancă.
Pentru fiecare lucru pe care Alexandru credea că îl va obține ușor.
Am scris conturi. Coduri. Nume.
Și mai ales—adevărul.
În același timp, Irina ajunsese deja la casă.
Mai târziu avea să-mi spună cum a intrat. Cum a mers direct în biroul lui Alexandru. Cum a deschis sertarul pe care îl ținea mereu încuiat.
Și cum a găsit exact ce bănuiam.
Acte false.
Hârtii pregătite.
Semnături copiate.
Planul lui nu era de ieri.
Era făcut de mult.
Nu aștepta moartea mea.
O pregătea.
Când s-a întors în salon, Alexandru părea liniștit. Prea liniștit.
— Mâine vin niște oameni să discutăm niște lucruri — a spus. — E mai bine să rezolvăm din timp.
Am dat din cap.
— Sigur.
Dar în noaptea aceea, lucrurile s-au schimbat complet.
Pentru că dimineața nu au venit „oameni”.
A venit poliția.
Și un avocat.
Și Irina.
Alexandru nu a mai zâmbit.
Nu când i-au pus întrebări.
Nu când i-au arătat actele.
Și sigur nu când au scos cătușele.
— Ce e asta?! — a strigat el.
Dar vocea lui nu mai avea putere.
Pentru prima dată, părea mic. Speriat.
Exact cum ar fi trebuit să fie.
Eu stăteam în pat, slăbită, dar lucidă.
L-am privit în ochi.
— Ai vrut totul prea repede — i-am spus.
Nu a mai avut ce să răspundă.
După ce l-au scos din salon, liniștea s-a așternut din nou.
Irina s-a apropiat de mine.
— Ați făcut bine, doamnă.
Am zâmbit slab.
— Nu… am făcut ce trebuia.
Doctorul a intrat câteva ore mai târziu.
Cu analize noi.
Cu o altă expresie.
— Se pare că… lucrurile nu sunt chiar atât de grave cum credeam — a spus.
Am clipit.
— Adică?
— Mai avem timp. Mult mai mult.
Am închis ochii.
Nu de frică.
Ci de ușurare.
Pentru că uneori, viața nu îți dă doar timp.
Îți dă și o a doua șansă.
Iar eu nu aveam de gând să o irosesc.
Povestea este preluată de pe internet și nu ne asumăm veridicitatea acesteia
