Mirela Loșniță
Am insistat să verific geanta soacrei mele înainte să plece din casa mea. În momentul în care a desfăcut-o, liniștea din cameră a devenit apăsătoare. Se auzea doar sunetul fermoarului, tras încet, aproape intenționat.
Am cerut să verific geanta soacrei înainte să plece din casa mea
Loredana evita să mă privească. Ținea capul în jos, de parcă încerca să se ascundă.
— Hai, mamă… a spus Andrei, calm, dar ferm.
A început să scoată lucruri din geantă.
Portofelul.
Un ruj.
O oglindă.
Un parfum.
Le așeza pe masă cu o grijă exagerată.
— Vezi? Nimic, a spus ea, încercând să-și recapete siguranța.
Am făcut un pas mai aproape.
— Mai verifică.
A ezitat. Pentru o clipă, i-am văzut teama în ochi.
Apoi a băgat din nou mâna în geantă și a scos un obiect mic.
Un săculeț de catifea.
Inima mi-a bătut mai tare.
— Deschide-l, i-am spus.
— Nu e nimic important…
— Deschide-l.
Andrei a intervenit, mai apăsat:
— Mamă. Deschide-l.
Cu mâinile tremurânde, a desfăcut șnurul.
Și atunci s-a văzut.
Un set de cercei.
Din aur alb, cu pietre fine.
Cerceii mei.
Cadoul primit de la Andrei la aniversarea noastră.
— Sunt ai mei.
În cameră s-au auzit șoapte.
Loredana a încercat să râdă, dar nu i-a ieșit.
— Nu știu despre ce vorbești…
— Îi țineam în cutia de pe comodă. Au dispărut după ce ai fost ultima dată la noi.
Tăcere.
Andrei s-a uitat la ea altfel.
Nu mai era doar tensionat. Era dezamăgit.
— Mamă…?
Ea a tras aer în piept și, pentru prima dată, a cedat.
— Eu… eu doar… a început, dar vocea i s-a frânt. Voiam să-ți demonstrez…
— Ce anume?
S-a uitat la mine.
— Că nu meriți lucrurile astea.
Cuvintele au căzut greu. Dar nu m-au rănit.
M-au făcut mai puternică.
Am făcut un pas înainte.
— Nu lucrurile spun cine sunt eu. Dar faptele spun cine ești tu.
Andrei și-a trecut mâna prin păr.
— Ai furat de la noi?
Nu a mai răspuns.
Nu era nevoie.
Totul era clar.
Invitații rămași au început să plece, în liniște. Camera s-a golit.
Am rămas doar noi trei.
După câteva momente, Andrei a spus:
— Cred că e mai bine să pleci.
Loredana a încremenit.
— Andrei…
— Te rog.
Nu a ridicat vocea. Dar era definitiv.
Și ea a înțeles.
Și-a strâns lucrurile în grabă și s-a îndreptat spre ușă. S-a oprit o clipă, de parcă voia să spună ceva.
Dar nu a mai spus nimic.
A plecat.
Ușa s-a închis încet în urma ei.
M-am sprijinit de masă, respirând adânc.
Andrei s-a apropiat.
— Îmi pare rău…
L-am privit.
Și pentru prima dată după mult timp, nu mai era tensiune între noi.
Doar adevăr.
— Nu e vina ta.
A luat cerceii și mi i-a pus în palmă.
— Tu meriți mai mult decât orice lucru.
Am zâmbit ușor.
Nu pentru bijuterii.
Ci pentru că, în sfârșit, adevărul ieșise la iveală.
Și odată cu el… liniștea.
